Emblematica politicii româneşti de astăzi

Zilele acestea au confirmat faptul că în viaţa politică a României există dacă nu o criză majoră de valori autentice, cel puţin o confuzie gravă a percepţiei asupra personajelor care fac şi desfac destinele acestei ţări. Situaţia aceasta este o consecinţă a cel puţin două cauze. În primul rând trebuie să recunoaştem că avem cel mai perfecţionat aparat de murdărire a tot ceea ce mişcă în România. Această măiestrie vine de departe, din cei cincizeci de ani de perfecţionare profesională a cooperativei numite Securitate. Nu există politician sau personaj public românesc care să nu fie mânjit de insinuări, acuze, dezvăluiri, dovezi, cercetări sau alte proceduri prin care i se atribuie, uneori destul de convingător, lucruri detestabile de la cele de ordin moral până la cele de ordin penal. Partea mai proastă, care face ca acest joc politic să perpetueze, ba chiar să prolifereze, este că nu există nici o instanţă care să limpezească şi să penalizeze cazurile neacoperite de fapte. După astfel de campanii, precum în cazul lui Varujan Vosganian, ai sentimentul că ceva, ceva tot are pe conştiinţă personajul vizat, pentru că altfel şi-ar fi cerut dreptate, dar probabil că nu are la cine. În al doilea rând procesul de autoprotecţie care s-a manifestat la diverse structuri profesioanale, precum contabilii experţi, notarii şi chiar şi avocaţii se resimte şi la nivelul clasei noastre politice. Clasa noastră politică, printr-un sistem complicat de legi şi reglementări s-a autoînchistat într-o adevărată castă închisă în care nu mai e loc pentru noii veniţi. Dovadă: tânăra speranţă Răzvan Orăşanu s-a dovedit un accident şi nu o regulă. În acest context, numele celor ce pot deveni subiectul unor propuneri sunt cam aceleaşi, şi în timp, devin tot mai vulnerabili, pentru că deşi suntem martorii unei lupte acerbe între diverse polarităţi politice, pe toţi îi uneşte sintagma, altfel corectă dar autoreferenţială de societate ticăloşită. Am putea nuanţa pentru a fi mai corecţi: clasă politică ticăloşită.
Poate că nu toţi politicienii sunt ticăloşiţi, poate că nu toate personajele publice sunt murdare aşa cum s-au străduit aparatele de murdărit să ne demonstreze, dar există deja, parcă, o sistematizare a ticăloşiei care se transferă de la nişte personaje devenite emblematice asupra partidelor din care fac parte şi care nu a puterea/curajul/voinţa de a se debarasa, asumându-şi în felul acesta simbolistica negativă. Căci, dacă nu putem găsi politician care să nu fie umbrit de nici o pată, putem depista politicieni care care au acumulat o imagine negativă cu valoare de simbol. Aş încerca, mai degrabă ca o glumă amară să definesc în această cheie de înţelegere, principala caracteristică a partidelor aflate de multă vreme în atenţia opiniei publice mai cu seamă prin acele personaje malefice care devenind o permanenţă, conferă o anumită caracteristică definitorie asupra acelei formaţiuni politice.
Dacă am fi să ne luăm după acest criteriu am putea defini:
PSD – Partidul lăcomiei. Simbolul cel mai autentic este Adrian Năstase. Un corolar al său este Dan Ioan Popescu. Nu vorbim aici numai de lăcomia prin care un personaj nu se mai opreşte din luat cu japca valori economice, ci şi din alte puncte de vedere care dovedesc acelaşi avânt exacerbat de a acapara tot. Nu cred că mai există epocă de referinţă care să arate pofta de acaparare a nenumăratelor funcţii în comiţii şi comitete a diverşilor reprezentanţi PSD ca în perioada de guvernare a acestei formaţiuni politice. Un alt aspect îl reprezintă lăcomia de a înghiţi fără nici un discernământ orice reprezentant al altor formaţiuni politice care putea să-i aducă partidului un virtual sau efemer câştig (în ultimă instanţă, această lăcomie a costat partidul care a devenit în acest fel un fel de imensă piaţă a traficului de interese şi care a supralicitat în acest fel motivaţia ultimă – lăcomia, punând într-o lumină ridicolă doctrina).
PNL – Partidul şmecheriei. Omul de marcă al partidului, Dinu Patriciu este cercetat de către DNA aşa cum nu se întâmplase pe vremea când partidul său era în opoziţie. Toată lumea este de acord că este vizat ca urmare a conflictului dintre Tăriceanu şi Băsescu, dar informaţiile care se vehiculează devin din ce în ce mai consistente şi par a demonstra multiplele şmecherii sub acoperirea puterii (indiferent de culoarea politică a acesteia) pe care le-a făcut personajul pe calea înavuţirii. Îmi veţi reproşa că termenul cel mai convingător în acest caz ar trebui să fie lăcomia. Vă pot răspunde că acest termen nu este cel mai potrivit cu un personaj care a dovedit atâta generozitate nu numai cu propriul partid dar şi cu partidul din opoziţie.
PD Partidul golăniei. Omul nepereche al PD-ului rămâne Traian Băsescu. O figură mai palidă dar destul de convingătoare ar fi senatorul Marius Marinescu zis şi bideu. Domnul Preşedinte n-are tată, n-are mamă dar nici bun simţ. Expresia de găozar, şedinţele strategice de croire a politicii României susţinute prin diverse crâşmi dau dimensiunea exactă a personajului. Cu menţiunea că termenul de golan nu trebuie interpretat neapărat într-o manieră strict negativă. Vezi emblema celor care au manifestat în Piaţa Universităţii.
UDMR Partidul perfidiei. Mi-e greu să definesc un personaj emblematic pentru această caracteristică. Voi spune doar că UDMR-ul, înainte de a fi partid este o uniune (de interese) şi că în acest sens poate fi considerat un personaj colectiv. Un personaj colectiv care deşi de ani buni este la guvernare în statul naţional unitar şi suveran are ca ţel secret dar permanent autonomia teritorială şi deci autoguvernarea într-un spaţiu mai micuţ dar omogen din punct de vedere al etniei. Aş risca să pun prinsoare că UDMR-ul nu crede nici o iotă din propriile obiective vehiculate pe la şedinţele de incitare la conflict ultranaţionalist.
PC Partidul ipocriziei. Dan Voiculescu reprezintă emblema acestui partid. Numai cei născuţi în ultimii trei ani mai cred că Dan Voiculescu nu ar fi fost securist, dar dovezile în acest sens nu mai există. Ceea ce irită este candoarea cu care Dan Voiculescu se joacă cu conceptele de Securitate. Ba toţi cetăţenii României dinainte de 89 au colaborat sau au fost securişti, ba toţi gazetarii de azi sunt noii securişti, vectorii mediatici ai holdingului Dan Voiculescu fiind cel mai agresiv la “deconspirarea” foştilor securişti, probabil după o reţetă originală cunoscută doar de patron.
Desigur, poate că lucrurile sunt mult mai complexe şi se cuvenea să nuanţăm anumite aspecte. PSD-ul, dacă ar fi să-i luăm în considerare eminenţa cenuşie – Viorel Hrebenciuc ar putea avea şi o componentă a perfidiei uzurpând UDMR-ul, iar dacă am avea în vedere personajul numit Marian Vanghelie am vorbi de golănie, ca un atentat la statutul PD-ului. În cazul UDMR-ului prin figura marcantă a lui Verestoy Atilla am aputea vorbi de lăcomie, ceea ce ar intra în concurenţă cu PSD-ul. Dacă mersul lucrurilor nu va fi curmat printr-o măsură dramatică şi eficientă, probabil imaginea partidelor se va omogeniza, diferenţele dintre ele nemaifiind de fond, ci de nume.

Ioan Albescu
28.10.2006

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.