Naţionalizări antinaţionale

Nu ştiu câţi îşi mai aduc aminte din propriile amintiri sau câţi îşi mai amintesc să fi citit despre teribilele zile ale obsedantului deceniu, o perioadă de început a instalării comunismului în România de prin anii 50. Au fost zile, dar mai ales nopţi cumplite când se operau masiv arestări mai ales ale celor asupra cărora plutea cea mai firavă umbră de îndoială la adresa ostilităţii faţă de noul regim instaurat cu forţa. După 1946, când în urma unor alegeri dubioase se impune Guvernul Petru Groza începe marea teroare în România. În plină noapte te puteai trezi cu lovituri puternice în uşă asociate cu cuvintele “În numele poporului, deschide uşa…”, urmând o serie de acuze precum faptul că “aţi supt sângele poporului” sau “aţi uneltit cu clica anglo-americană” ca mai târziu, când practic burghezo-moşierimea a fost lichidată să se treacă, pentru camarazii mai incomozi la un alt registru de acuze precum “deviaţionism de stânga sau de dreapta” (după caz), totul pe fondul “ascuţirii luptei de clasă”. Ceea ce a caracterizat din plin acea epocă de tristă amintire a fost caracterul profund ilegal al actelor săvârşite, multe dintre ele cu consecinţe tragice. Cea mai puternică suferinţă însă a avut-o proprietatea privată. Din acel moment, regimul comunist a început lupta sa cu proprietatea privată practic lichidând marea proprietate prin naţionalizare dar distrugând şi sentimentul sau ideea de proprietate prin confiscări legale, semilegale sau ilegale. Totul s-a petrecut pe fondul unei gândiri rudimentare, simpliste de tipul “cine nu e cu noi, e împotriva noastră” iar despre metode ce să mai vorbim, au fost aplicate cele mai “eficiente” metode staliniste. De altfel începerea lucrărilor la celebrul Canal Dunăre Marea Neagră, unde a fost măcinată elita noastra intelectuală a fost, se pare, o sugestie a lui Stalin la plângerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej (şeful comuniştilor români din acea vreme) că nu mai avea loc în închisori.
Am făcut această mică paranteză pentru a rememora, pentru cine nu-şi mai aminteşte, consecinţele unei epoci cu un impact devastator pentru România. Germenii acelei perioade mi se par a încolţi astăzi sub o formă nouă. Ce m-a şocat şi mi-a trezit aceste amintiri au fost acţiunile brutale, lipsite de o bază legală, desfăşurate mai degrabă propagandistic, cu scopul explicit de a înlătura nişte oameni incomozi, ale domnului Eugen Nicolăescu, ministru sănătăţii. Loviturile puternice în uşă, ca să audă toţi vecinii şi întreg cartierul la miez de noapte, au fost înlocuite, mutatis mutandis, cu lovituri mediatice în sticla televizorului nu în timp de noapte ci în zi de relaxare – duminica când toată lumea stă cu ochii pironiţi în televizor. Genul de acuze de tip “aţi supt sângele poporului” etc au fost înlocuite cu “aţi falimentat sistemul sanitar” (deşi în anumite spitale incriminate mi s-a pătut că falimentul arată foarte confortabil), “am eliminat baronii spitalelor”. Dar ceea ce m-a cutremurat cel mai mult a fost justificarea pe care ministru sănătaţii a dat-o la televizor privind actul samavolnic de demitere a conducerii Spitalului Elias în unul dintre multele dialoguri pe care le-a susţinut când nu a mai avut nici un argument ca să se apere: “eu dau socoteală în faţa poporului”! O astfel de argumentaţie primitivă nu o avea decât pleiada de comunişti începând cu Ana Pauker şi terminând cu Ceauşescu, dar parcă la Ceauşescu era mai multă abilitate şi mai multă grijă pentru a-şi disimula actele de abuz.
Ceea ce este însă cutremurător este faptul că aceste încălcări brutale ale proprietăţii vin din partea unei forţe politice care reprezenta până mai ieri o speranţă ca realmente proprietatea să-şi recapete drepturile în România. Partidele noastre istorice au reprezentat pentru mulţi români un fel de garanţie că rănile profunde comise de comunism în conştiinţa poporului vor putea fi lecuite. Una dintre cele mai afectate zone ale mentalităţii s-a dovedit cea a proprietăţii private. Testul la care noi românii am răspuns deplorabil, acela al diversiunii cu “nu ne vindem ţara” demonstrează cât de bolnavi suntem şi câtă confuzie zace în mintea noastră. Speranţa intelectualităţii noastre la recentele alegeri s-a agăţat de acest ultim portstindart al clasicismului nostru politic denumit PNL care, prin existenţa unor personalităţi venerabile precum Bălăceanu Stolnici sau Amedeo Lăzărescu, ne îndreptăţeau să credem că ar fi putut îndrepta lucrurile într-o oarecare măsură. Acţiunile brutale mai ales într-o zonă atât de delicată precum cea a Fundaţiei Elias (fondatorul ei tocmai acest lucru l-a avut în vedere atunci când a lăsat prin testament acest aşezământ- să înlăture orice implicaţie a politicului în funţionarea acestei instituţii) demonstrează cât de mare este diferenţa între aşteptări şi realitate. Iar faptul că la această acţiune fără nici un temei legal (Ordonanţa de urgenţă la care face referire domnul ministru Nicolăescu are exact aceaşi valoare juridică şi morală precum actul de naţionalizare a Spitalului Elias din timpul comuniştilor) s-a asociat Guvernul României condus de un liberal mă tem că reprezintă practic actul de deces al Partidului Naţional Liberal.

Ioan Albescu
2 ianuarie 2006

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.