Violenţa şi mass-media

Nu de mult, la unul dintre posturile noastre de televiziune s-a organizat o dezbatere privind modul în care emisiunile de ştiri ar trebui să reflecte faptele de violenţă. Au participat ca invitaţi membrii ai CNA, factori de decizie de la respectiva televiziune, un jurnalist şi un sociolog. Directorul emisiunilor de ştiri de la respectiva televiziune a susţinut sus şi tare că publicul are dreptul, iar televiziunea are datoria să-l informeze şi asupra răului care zace în societatea noastră, că reflectarea realităţii, aşa cum este ea, uneori dureroasă sau cutremurătoare, departe de a fi un păcat este o datorie a mijloacelor de informare în masă. Reprezentanţii CNA-ului au încercat, apelând la statistici şi la regulamentele unor televiziuni occidentale, să sublinieze faptul că violenţa, mizeria umană ocupă un prea mare loc în unele emisiuni de ştiri. În sfârşit, sociologul a pus în discuţie reprezentativitatea CNA-ului, din punctul de vedere al expresiei opiniei publice şi nu a unor instituţii. Păcatul acestei emisiuni a fost că nu a apelat la opinia unui psiholog şi că nu a existat nici o întrebare de referitoare la efectul psihologic a acestor ştiri. Întrebarea care a lipsit şi care era nevoie să fie pusă erac legată de reacţia oamenilor la aceste ştiri. Ce simţim, cum reacţionăm la aceste ştiri.
Nu trebuie să fii un fin psiholog şi nici foarte inteligent ca să-ţi dai seama că, alături de noi, oamenii normali, la televiziune se uită şi oamenii anormali. Nu mă refer la handicapaţi, la cretini şi cu atât mai mult la genii, ci la acei semeni ai noştri care au un potenţial de agresivitate ceva mai mare decât media. În timp ce mie, omului normal, informaţiile referitoare la violenţă îmi produc oroare şi spaimă – oroare, pentru că violenţa îmi aduce atingere confortului psihic, spaimă pentru că îmi pot imagina că viitoarea victimă aş putea să fiu eu – tipului agresiv astfel de informaţii îi produc o plăcere perversă. Şi s-ar putea ca următorul pas să fie acela de a-şi procura această plăcere nu de pe ecranul televiziunii ci “live”, cum se spune în limbaj profesional. Întrebarea pe care în permanenţă trebuie să şi-o pună orice responsabil de bună credinţă de la televiziune, fie că e privată fie că e publică, este cum trebuie să arate o ştire despre un act de violenţă astfel încât să-l informeze corect pe omul normal asupra riscurilor pe care le reprezintă realitatea, dar şi să-i reprime posibilului autor de astfel de atrocităţi tentaţia de a înfăptui o astfel de faptă. Iar CNA, cred eu, ar trebui să vegheze ca responsabilii de la toate televiziunile să-şi pună cu onestitate această întrebare.

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.