În România drepturile se obţin ca privilegii, iar privilegiile se cer ca drepturi (I)

La noi ca la nimenea. Vrem să intrăm în Europa, dar nu realizăm faptul că suntem ciudaţi. Cred că europenii se uită la noi ca la nişte animale exotice. Cu o curiozitate neascunsă dar şi cu un fel de repulsie. Avem sentimentul că dacă vom traduce legile europene, aşa zisul acquis comunitar, gata, am atins nivelul care ne-ar îndreptăţi să aspirăm spre Europa. Nici vorbă! Deşi se fac progrese notabile şi se adoptă ca pe bandă rulantă legi compatibile cu normele europene, aplicarea lor e o mare problemă. De ce? Pentru că în obişnuinţa noastră funcţionează şi alte legi. Legi nescrise, dar foarte puternice. Cea mai puternică lege nescrisă în România pare a fi legea şpăgii. Nu există domeniu, de la cel al învăţământului, deci din primii paşi în viaţă până la cele mai diverse şi banale situaţii în care să nu se pună implicit sau chiar explicit problema şpăgii ca un fapt de normalitate. Deşi îţi ceri şi tu un drept, consfinţit prin numeroasele legi cu iz european, nu poţi să-l obţii decât dacă te supui legii autohtone a şpăgii. Legea şpăgii s-a întărit pe măsură ce s-a “implementat” legea tăcerii. Cu trecerea timpului oamenii au observat că dacă faci scandal în cazul şpăgii, indiferent de regimul politic care s-a derulat până acum în România postdecembristă (criptocomunist, democratic, ţărănist etc. etc.) eşti un om mort. N-ai nici o şansă. Evident, legea şpăgii sau legea tăcerii nu sunt legi europene. Ele sunt legi româneşti. Nu vreau să spun prin aceasta că în Europa Occidentală nu s-ar da şpagă şi nu s-ar păstra tăcerea în astfel de cazuri. Dar acolo aceste lucruri sunt cu titlu de excepţie, nu ca la noi unde sunt generalizate. Mă veţi întreba cum pot susţine o astfel de afirmaţie atâta vreme cât nu am dovezi. Într-adevăr, nimeni nu are o statistică asupra actelor de corupţie nedovedite. Dar se poate “simţi” uşor acest fenomen pe plan economic. În afară de situaţia în care poţi să verifici acest lucru direct. Şi nu e greu. Te duci la o instituţie publică şi-ţi ceri un drept al tău. Să zicem o dovadă scrisă că exişti, sau că ai făcut un anume lucru. Primul lucru ce-l vei constata este că eliberarea acelui act implică o armată de funcţionari, deşi tu erai convins de faptul că ar fi fost lucrul cel mai simplu cu putinţă. Şi asta pentru că în primul rând administraţia noastră publică, începând cu nivelele cele mai de jos şi terminând cu Executivul este încă dominată de o anumită să-i zicem filozofie cultivată timp de cinci decenii de comunism. Există mentalitatea că răul poate fi preîntâmpinat prin măsuri administrative. Asta era o idee a lui Ceauşescu. Sau oricum, dacă nu era a lui, era preferată de Ceauşescu. În esenţă se credea că prin mecanisme birocratice din ce în ce mai sofisticate se poate suplini responsabilitatea cetăţeanului, că cetăţeanul nu trebuie pedepsit cînd greşeşte ci trebuie create sisteme administrative prin care el, cetăţeanul ar putea fi pus în imposibilitatea de a greşi. O altă utopie aberantă a comunismului. Cum se întâmpla ceva, îşi construia unul o casă de vacanţă în mod ilicit, hop se luau măsuri, se crea un serviciu sau un compartiment la toate judeţele care să vegheze ca nimeni să nu-şi mai construiască ilicit case de vacanţă şi se mai adăuga un aviz necesar să se verifice dacă cei care-şi construiau ceva nu îşi fac ilegal case de vacanţă. Aşa şi acum, cade o fetiţă nesupraveghetă într-un puţ, hop se face un compartiment special pentru a scoate din puţuri fetiţele nesupravegheate căzute în mod accidental şi se cere ca toţi cei care construiesc puţuri să ceară un aviz prin care să se ateste că prin construcţie în puţ nu pot cădea fetiţe nesupravegheate. Culmea este că prin osârdia celor angajaţi în aceste treburi se merge aşa departe încât nu e de mirare că peste un timp te poţi trezi că este obligatoriu dacă construieşti să zicem o piscină sau un veceu să iei avizul de principiu de la serviciul iniţial creat pentru construcţia puţurilor că în piscină sau în veceu, prin construcţie nu pot cădea fetiţe nesupravegheate. Tot acest mecanism birocratic hiperbolizat bazat pe un principiu bolnav nu numai că nu poate preîntâmpina neajunsurile pentru care a fost creat dar cu siguranţă va conduce la blocarea activităţilor şi la proliferarea pe scară largă a mitei. Astfel că dreptul tău firesc, natural de a-ţi construi un puţ în propria ogradă atârnă de favorul de a obţine un aviz imposibil de luat altfel decât “ungând” persoana “responsabilă” pentru a fi mai înţelegătoare.
În al doilea rând pentru că administraţia noastră publică a fost de-a lungul ultimilor ani postdecembrişti terenul de plasament a tuturor rubedeniilor sau favoritismelor politice. Dreptul oricărui cetăţean de a ocupa pe bază de competenţă un post în administraţia publică a fost înlocuit cu favoarea de a-ţi acorda privilegiul de a fi încadrat în administraţia publică. Eşti rubedenie cu ministrul de finanţe, ai o şansă să ajungi la vreo circumscripţie financiară, eşti în partidul ministrului muncii, mai mult ca sigur vei putea ocupa o funcţie publică la protecţie socială. Cât despre competenţă ce să mai vorbim, nefiind o calitate obligatorie ea poate lipsi cu desăvârşire. Aşa că avizul de protecţia muncii te trezeşti că ţi-l dă cineva care cunoaşte mult mai puţin decât tine ce trebuie făcut în domeniu dar are spatele asigurat aşa că îl poţi lua abia după ce “ieşi la interval” ca să folosesc o expresie militară. N-ar fi exclus ca o parte din banii pe care-i dai ca şpagă să ia calea partidului sau rubedeniei care a favorizat ocuparea postului, dar asta nu te mai interesează, nu-i aşa? Cum de-a lungul timpului la cârma ţării au venit felurite partide şi diferiţi miniştri, obligaţiile lor de natură familială şi partinică au putut fi îndeplinite creându-se alte şi alte compartimente special proiectate să absoarbă cohortele de incompetenţi faţă de care existau obligaţii de partid sau de familie fără a-i deranja pe cei care deja au fost plasaţi de predecesori. Astfel, aparatul nostru birocratic a ajuns la o dimensiune gigantică şi, în plus, prin sistemul de legi şi norme stufoase şi uneori contradictorii, nu se mai poate defini exact cine răspunde în caz de defecţiune. Aşa că în asemenea situaţii se trece cu nonşalanţă la crearea unui nou compartiment care să preîntâmpine asemenea cazuri. Şi aşa mai departe…. până când probabil întreaga ţară va fi un imens aparat birocratic, idee tare îndrăgită de Ceauşescu, care probabil se bucură în ascuns acolo în mormânt de modul în care, fără să o dorească, cei mai aprigi duşmani ai lui îi duc pe mai departe idealurile. Asta în ceea ce priveşte drepturile cerute ca privilegii… În ceea ce priveşte privilegiile, în episodul ce va urma.

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.