Naţiune, fă-te că lucrezi!

Se afirmă adesea că presa şi televiziunea sunt a patra putere în stat. Unii spun că la noi mass-media ar fi o cenuşăreasă, că ar fi pe locul al n-şpelea ca forţă în stat. Că tot ce scrie ea, tot ce se sezizează în presă sau la televiziune este ignorat cu cinism şi că nu se ia nici o măsură. Alţii spun că dimpotrivă, presa ar avea prea multă putere în România postdecembristă. Că, spre exemplu, la ultimele alegeri, fără să-şi dea seama de consecinţe, presa şi numai presa ar fi fost gata-gata să promoveze pe cine nu trebuia, şi că, atunci când a realizat proporţiile dezastrului, s-a dedat l-a un adevărat “linşaj mediatic” – ca să folosesc o expresie a unui binecunoscut analist politic- scoţând fără drept de apel personajul malefic din cursa prezindenţială. Adevărul, ce de obicei, probabil e la mijloc. Pe de altă parte mai toţi politicienii loviţi de soartă dau vina pe presă. Că ei ar fi lucrat desăvârşit, că ar fi muncit cu competenţă şi abnegaţie, că şi-ar fi sacrificat şi orele de somn pe altarul datoriei faţă de patrie şi popor dar n-au reuşit datorită presei, datorită faptului că nu au fost înţeleşi de opinia publică prin intermediul mass-media. Carevasăzică au avut probleme de comunicare, nu au ştiut să-şi facă o bună imagine în presă. Iar în ceea ce priveşte rezultatele muncii lor în realitatea concretă de pe teren, tot presa este de vină pentru că a preluat numai aspectele negative, ocolind cu bună ştiinţă marile realizări obţinute cu atâta trudă. Obsesia asta de a da bine la televiziune sau în ziare nu este nouă. Ea s-a născut în chiar clipa declanşării revoluţiei, am putea zice că e un păcat originar al puterii de după ’89. Cam toate personajele care s-au impus după 1989 s-au perindat în acele clipe pe micul ecran declamându-şi voinţa de schimbare. Unii s-au autoproclamat anticeauşişti, alţii anticomunişti sau anticriptocomunişti, mulţi s-au dovedit a fi însă anti şi atât. Prea puţini s-au dovedit capabili să fie în stare să contruiască ceva şi prea mulţi dornici să dărâme fără să poată pune nimic în loc. Ca urmare cu timpul unii dintre ei au fost înlăturaţi de pe scena istoriei. Au protestat însă vehement că li s-a furat revoluţia de parcă revoluţia ar fi fost un bun privat pe care altcineva şi l-ar fi însuşit cu mijloace frauduloase. Culmea e că soarta le-a dat o şansă nesperată dar şi nemeritată. În 1996 mulţi dintre cei ce se tânguiau că revoluţia le-a fost confiscată au venit la putere. Adică au redobândit, pe cale democratică ceea ce pasă-mi-te li se furase. Şi ce au demonstrat ei în cei patru ani de exercitare a puterii. Că nu sunt în stare de nimic. De nimic constructiv, pentru că unii dintre ei au arătat că nu se pricep decât la furat sau la distrus. Singura grijă a guvernanţilor în acei patru ani nu a fost aceea de a construi, de a realiza ceva durabil, ci de a-şi crea o imagine cât mai bună în mass-media. Au fost mobilizate resurse uriaşe. Şi se poate spune că o bună bucată de vreme mecanismul a funcţionat. Realitatea însă a fost mai puternică şi lucrurile au ieşit cât de cât la suprafaţă. Totuşi, un efect catastrofal al acelei perioade pline de dezamăgiri persistă şi va persista. Boala aceasta de a mima munca demonstrată de ultimul val de politicieni aflaţi la putere a fost molipsitoare. Mesajul lor real, ca să parafrazez pe unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai acestui peisaj politic a fost “Naţiune, fă-te că lucrezi!” O mare parte a populaţiei, fie datorită dezamăgirilor pe care le-a trăit în aceşti unsprezece ani postdecembrişti, fie datorită comodităţii şi, de ce să nu o spunem, şi datorită unei anumite educaţii “implementate” în perioada aşa-zisă comunistă a început să mimeze munca. Mai grav este că mulţi s-au obişnuit să creadă că dacă ştii să-ţi soliciţi drepturile în modul cel mai vehement poţi să le obţii fără să faci nimic. Cu alte cuvinte poţi să-ţi iei leafa chiar fără să munceşti! Cum unora, nu puţini, le-a mers această metodă, ceilalţi, pe bună dreptate se socotesc nedreptăţiţi. Nu pentru că ar munci prea mult şi ar primi prea puţin, ci pentru că nu pot, din diverse motive să folosească şantajul stradal. Fie că sunt prea puţini şi nu pot umple străzile, fie că efectul social al nemuncii lor nu este imediat sau palpabil, deşi poate este mult mai important decât al altora. Aşa se face că la ora actuală s-au acumulat dezechilibre imense între modalităţile de răsplătire a muncii depuse. Inclusiv a munci depuse de către cei care şi-au făcut datoria faţă de societate – adică de pensionari. Aşa se face că mulţi, chiar prea mulţi oameni nu muncesc, sau se fac că muncesc. Unii pentru că nimeni nu are curajul de a se atinge de ei, alţii pentru că li se pare că nu mai merită pentru salariul de batjocură care le “răsplăteşte” efortul. Boala este foarte grea, dacă nu chiar incurabilă. Cum ar putea fi ea vindecată!? În primul rând probabil prin exemplul personal. Cei care au venit acum la putere trebuie într-adevăr să muncească, nu să se facă că muncesc. Esenţial ar fi ca întreaga naţie să se trezească din starea aceasta de somnolenţă, de aşteptare a unui miracol sau a unui Mesia şi să se înţeleagă că numai prin noi înşine, prin munca noastră ne putem ridica din mizeria în care am ajuns. Sigur, este important să primim ajutoare, dar cel mai mare ajutor trebuie să ne vină de la noi înşine, să demonstrăm că merităm a fi sprijiniţi pentru că ştim ce vrem şi că putem s-o facem. Deci să trecem cu hotărâre şi motivaţie de la starea de “fă-te că lucrezi” la aceea de “lucrează şi bucură-te de roadele muncii tale”.

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.