E-învăţământ sau învăţământul de răspoimâine

Săptămâna trecută, mai precis joi, 28 martie, a avut loc la Academia Română simpozionul cu tema “E-LEARNING – (E-Învăţământ)” organizat de Academia Română, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi SOFTWIN. Într-o sală jumătate goală, care s-a golit şi mai mult o dată cu desfăşurarea simpozionului s-a derulat una dintre cele mai halucinante manifestări la care am participat vreodată. Raportându-mă în permanenţă la imaginile mediatizate de posturile noastre de televiziune, ahtiate de morbid şi mizerie, prezentând în permenenţă şcoli ruinate, dascăli perverşi şi elevi drogaţi nu-mi venea să cred că pot exista în România realizări de excepţie pe planul învăţământului informatizat ca acelea prezentate de participanţii la simpozion. Parcă mă aflam într-o altă Românie, a secolului XXX (dacă ne luăm după dl. Brucan), sau parcă realizările prezentate erau ale unor prestigioase instituţii americane venite să ne dea lecţii traduse în limba română pentru uzul auditoriului lipsit de cunoştinţe de limbă engleză. În primul rând aş dori să subliniez coerenţa şi calitatea programului adoptat la nivelul Ministerului Educaţiei şi Cercetării privind acest concept, program expus de către doamna Ecaterina Andronescu ministrul acestei instituţii şi detaliat de către Valentin Cotârţă, şeful Direcţiei Generale, Informatizare, Relaţii Publice, Administrativ şi Personal din cadrul MEC. Sigur, se poate discuta asupra acestui program, dar important este că el există şi că este în principiu aliniat la toate standardele internaţionale specifice acestui domeniu. Restul sunt amănunte care, ca orice amănunte, pot face deliciu dezbaterii unor cârcotaşi, dar nu pot schimba în mod esenţial datele problemei. Câteva realizări pot fi menţionate fără riscul de a fi acuzaţi că facem reclamă mascată. De fapt nu facem altceva decât să recunoştem şi să respectăm o muncă dificilă şi de înaltă calificare care, sunt convins, cunoscând grila de salarizare în instituţiile bugetare, nu este nici pe departe plătită aşa cum s-ar cuveni. Am aflat astfel că 120 de licee sunt “cuplate” la Internet, că 7 centre universitare au atribuţii de formare a profesorilor pentru proiectul informatizării învăţământului, că până la sfârşitul anului acesta urmează să se finalizeze prima componentă a programului, respectiv dotarea cu componente hard ale şcolilor, etc, etc. Am luat cunoştinţă de programul ADLIC – Admiterea în licee – care deja a fost testat cu rezultate mulţumitoare şi de câteva exemple de uimitoare lecţii electronice sau teste de verificare a cunoştinţelor expuse de companiile SOFTWIN şi SIVECO România, dar nu în ultimul rînd de Valentin Cotârţă, de data acesta în calitate de conferenţiar universitar la Universitatea Politehnică Bucureşti. În sfârşit, ne-a fost pus la dispoziţie un program foarte ambiţios şi armonios structurat privind “Sistemul Educaţional Informatizat – strategia şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării în domeniul informatizării” care însă mi-a ridicat şi o întrebare: din calculele mele pe perioada 2002 -2010 ministerul ar avea nevoie de nici mai mult nici mai puţin decât de 554 milioane de Euro şi, foarte urgent (2002-2004), de 1,2 milioane de USD. Cu sfiiciune întreb: în condiţiile în care ministerul nu găseşte bani pentru a plăti cât de cât decent cadrele didactice, de unde va găsi această adevărată comoară cu care să acopere sumele menţionate anterior. Sau totul este de fapt muncă patriotică a cărei valoare este doar estimată în acest program! Oricum, exemplele concrete expuse ne-au demonstrat că există suficiente motive să fim optimişti pentru viitor. Optimismul nostru însă a fost serios temperat de domnul Florin Talpeş, Director General SOFTWIN care a enunţat un adevăr foarte simplu şi anume că atâta timp cât în România se fură într-o veselie softul pus pe piaţă, nici o companie românească nu-şi va permite să rişte să producă pentru piaţa internă. Am înţeles deci că tot ceea ce a fost prezentat fie era susţinut de un contract cu finanţare internă sau externă, fie se încadra în aşa numită muncă voluntară de tip capitalist pe care se contează şi în continuare.
Ca să trecem totuşi din nou într-un registru mai optimist voi înfăţişa mai pe larg un comentariu expus de domnul Florin Talpeş pe marginea unui sondaj realizat de compania SOFTWIN prin 3431 de chestionare asupra a 3298 de elevi şi 133 de cadre didactice în 21 de şcoli (8 şcoli generale, 3 grupuri şcolare şi 10 licee), comentariu cu câteva concluzii extrem de interesante şi oarecum şocante.
În primul rând s-a evidenţiat faptul că există un serios decalaj între şcoală şi familie privind dotarea cu PC-uri în sensul că dotarea şcolilor este cu mult în urma dotării din mediul familial. O altă concluzie interesantă este că familiile mai tinere (şi implicit cu copii mai mici) au înţeles mai bine rolul calculatorului în educaţie astfel că dotarea în familie a elevilor de clasa 1-4 este superioară celei în familiile elevilor de clasa 5-8 şi aşa mai departe. Un alt element semnificativ îl constituie atracţia pentru timpul liber asupra elevilor a “cafenelelor” Internet. Astfel, 61% din elevi frecventează aceste localuri. În ceea ce priveşte profesorii, o concluzie interesantă s-a desprins din diferenţa foarte mare dintre situaţia folosirii acasă a calculatorului de către profesori pentru pentru pregătirea lecţiilor (65%) şi frecvenţa folosirii calculatorului la susţinerea lecţiilor (11%). În final trebuie să mărturisesc faptul că domnul Talpeş a vorbit foarte convingător despre necesitatea integrării în concepţia educaţiei a componentei ludice, mai ales la vârsta copiilor şi elevilor claselor mici.
Nu pot să închei această trecere în revistă a lucrărilor simpozionului “E-Învăţământ” fără să reiterez o mai veche critică. Discutăm despre lucruri din ce în ce mai sofisticate, avem după cum s-a văzut o mulţime de realizări de excepţie la nivelul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, al Ministerului Comuncaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei dar stăruim să nu vedem şi să nu acţionăm asupra unui lucru elementar şi anume scrierea în limba română pe Internet. Pe măsură ce aceste programe de implementare a învăţământului pe suport electronic şi implicit de desfăşurare a instruirii profesionale pe Internet vor progresa, cu atât mai mult devine o problemă de iresponsabilitate criminală modul în care se tolerează vehicularea chiar de către instituţii de stat a unei ortografii lipsite de semnele diacritice specifice limbii române. Dacă introducerea semenelor diacritice este o sarcină mult prea dificilă pentru instituţiile româneşti de profil (deşi pe Internet toate, dar absolut toate ţările şi-au rezolvat această problemă, inclusiv pentru alfabete total neconvenţionale precum ar fi cele pentru limba rusă sau chineză!!!) propun Academiei Române şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării să schimbe ortografia oficială a limbii române (că tot au experinţă în acest domeniu) explicând copiilor în clasa I-a ca litera “a” poate fi citită în trei feluri ca a, ca â sau ca ă, după caz. Ne-am alinia şi noi astfel într-un fel performanţelor limbii engleze unde una citeşti şi alta pronunţi…

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.