Conceptul de proprietate la români

Am citit undeva că adevăratul capitalism ar fi strâns legat de religia protestantă, nu îmi mai aduc aminte de care. Se dădeau explicaţii foarte pertinente şi convingătoare, dar ce m-a pus cel mai tare pe gânduri a fost faptul care nu era scris acolo, dar care rezulta imediat prin deducţie logică şi anume că socialismul, sau ce înţelegem noi prin societatea construită în fostul lagăr socialist s-a născut şi s-a răspândit în spaţiul de religie ortodoxă. Bineînţeles, cu două excepţii – Polonia şi Ungaria – unde, trebuie să o recunoaştem, a avut dificultăţi mult mai mari decât oriunde mai ales pe planul structurilor economice. Mă veţi contrazice spunându-mi că a existat socialism şi în spaţiul asiatic. Aşa e! Dar acela era de o factură mai specială. Un socialism cu un puternic cult al personalităţii pe care şi noi, ce-i drept l-am mimat de la un timp dar fără prea mult succes. Acolo s-a petrecut un alt proces, care ar putea fi explicat în parte dacă s-ar lua în considerare factorii de determinare locală şi nu în ultimul rând religia.
Să revenim la români şi la spiritul lor ortodox. Pe bună dreptate românul este considerat că s-a născut ortodox. Cred că a fost religia cea mai bună pentru a rezista vremurilor de restrişte prin care am trecut. Un fel de balsam peste rănile produse de toate fărădelegile care s-au prăvălit peste noi de-a lungul timpului. O alinare la toate durerile pricinuite de nedreptăţile care au dat peste noi. Haide să vedem, într-o trecere sumară, cam ceea ce a reprezentat ideea de proprietate de-a lungul timpului la noi. Ei bine, s-ar părea că această idee a constituit o nesfârşită durere, o neîmplinire perpetuă care a cerut în permanenţă un şir de sacrificii. De-a lungul istoriei noastre nu cred că au existat mai mult de două, trei generaţii care să nu fi fost profund afectate prin abuzuri sau rapturi în ceea ce priveşte proprietatea privată. Încă din copilăria poporului român, în acele prime secole după plecarea romanilor, dacă aveai o casă, o vacă şi niţel pământ nu te bucurai de ele prea mult timp. Cum vedeai fumul prevestitor al năvălirilor migratoare îţi luai nevasta, copii şi câteva lucruşoare şi o tuleai rapid în codru. Asta în cazul în care aveai timp de aşa ceva, dacă nu, îţi puteai pierde nu numai averea ci şi viaţa, proprietatea cea mai de preţ a unui om. Deci sute de ani, românul n-a putut spune: asta este casa mea, ăsta este pământul meu, căci astăzi erau şi mâine nu mai erau (de loc). Veţi spune că pământul nu-l lua nimeni, că rămânea pe loc. Sigur, dar şi în acest caz ideea de proprietate era profund afectată, pentru că nu e suficient să ai ceva, trebuie să te şi bucuri deplin de roadele acelui lucru pe care îl ai în proprietate. Noroc cu religia ortodoxă care ne mai alina sufletul, obişnuindu-ne însă cu această situaţie caracterizată drept inevitabilă şi ca o neîntreruptă încercare de la Dumnezeu.
Să trecem mai departe. A venit o vreme în care lucrurile s-au mai stabilizat. Vremea asupririi otomane. Nu mai trebuia să fugi. Veneau alţii şi hotărau în mod arbitrar ce este al tău şi ce nu. Şi încet, încet nimic nu mai era al tău. Şi aici religia ortodoxă şi-a spus cuvântul. Eu cred însă că de fapt chiar religia s-a adaptat cultivând o toleranţă aproape de limita suportabilului. Poate că de fapt asta a fost dubla şansă de supravieţuire atât a religiei ortodoxe cât şi a românului – să găsească o alinare pentru permanenta erodare a ideii de proprietate, pentru suferinţa pricinuită de un lucru contra naturii celei mai profunde a omului.
A urmat o scurtă perioadă (două sau trei generaţii) de revenire la normal. Între Războiul de Independenţă şi al doilea Război Mondial. A venit apoi socialismul pe tancurile sovietice. Ne-a găsit pregătiţi sufleteşte. Cu ajutorul Dumnezeului nostru ortodox şi a experienţei ancestrale pe care am acumulat-o, am suportat cu stoicism să ni se ia pământul (colectivizarea), averile (naţionalizarea) şi chiar şi ideile. Sistemul socialist importat din URSS avea un mecanism bine pus la punct de distrugere nu numai a proprietăţii, ci şi a ideii de proprietate. În mod firesc şi fără prea mult efort s-a început prin distrugerea conceptului de proprietate intelectuală. Aici în timp succesul a fost, am putea spune, deplin. Mai greu a fost în ceea ce priveşte proprietatea fizică, palpabilă. Şi aici, în cei cincizeci de ani de eforturi masive s-a ajuns la anumite rezultate notabile.
Toate aceste elemente care s-au sedimentat în timp constituie balastul cel mai periculos pentru reconstruirea unei societăţi după model occidental. Degeaba vom face noi legi copiate din Vest, degeaba vom construi instituţii similare cu cele din Occident, dacă în străfundurile conştiinţei noastre multiseculare rămân reziduurile trecutului. Nu cred că este cazul să ne fie ruşine de acest trecut. Dar nici să ne lăudăm prea tare cu el. Nu am vrut, Doamne fereşte să acuz religia noastră ortodoxă că se face complice la actualul proces de stagnare, am vrut să spun că trebuie să facem ceva mai mult pe planul conştiinţei, al mentalităţilor. În acelaşi timp am vrut să spun că şi Biserica Ortodoxă ar trebui să facă ceva, că uite, vin peste noi adventiştii şi baptiştii şi nu facem nimic. Aş mai fi vrut să spun mai multe lucruri dar trebuie să mă duc la serviciu.

PS. Dacă am greşit cu ceva sau dacă v-am lezat sentimentele ortodoxe, fiţi toleranţi cu mine şi …. iertaţi-mă!!!

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.