România SRL (I)

Până de curând am avut naivitatea de a crede că anumite erori ale guvernanţilor, fie că erau “cripto” fie “democraţi” se datorau prostiei sau inconştienţei. Trebuie să recunosc că am greşit: chiar dacă asta nu demonstrează neapărat că sunt inteligenţi, cei despre care voi face vorbire nu sunt proşti şi nici în necunoştinţă de cauză nu lucrează. Ceea ce este cert este că la subiecţii puşi în discuţie există o diferenţă considerabilă între vorbă şi faptă, diferenţă care în loc să se diminueaze o dată cu câştigarea experienţei, se măreşte pe zi ce trece.
În 1990, atunci când euforia “revoluţiei” era la maximum, am crezut că este o greşeală (chiar dacă enormă prin consecinţe, adică o crimă, dar tot eroare) acel demers de a se alege conducerile de intreprinderi pe cale democratică – prin vot. Se realiza confuzia – astăzi înclin să cred că nu cu bună credinţă – că peste tot, inclusiv în domeniul economic trebuie să existe democraţie, adică masele să-şi spună cuvântul prin vot. Las la o parte ideea că democraţia nu este un mecanism politic infailibil – Hitler a venit la putere în Germania pe cale democratică, mai nou şi în Austria şi Franţa democraţia a realizat surprize, iar eu cred că acestea vor continua…(n-aş dori să se înţeleagă faptul că aş fi împotriva democraţiei, din contră, cred cu tărie că este cel mai sănătos mecanism politic inventat de om, cu condiţia să funcţioneze corect în formă dar şi pe fond, subiect asupra căruia voi reveni pentru a formula o ipoteză care să explice de ce se întâmplă derapajele de care vorbeam mai înainte) – dar aplicarea ei prin mecanismele de vot în altă parte decât în zona politicului nu este de conceput. Economia de piaţă are un altfel de “democraţie” dar care se realizează într-o formă specifică în momentul în care cetăţeanul, liber şi neîngrădit decide prin opţiunea sa de a cumpăra ce-i convine, cine, sau ce produs e viabil pe piaţă. Acolo este singura opţiune de natură economică pe care o are cetăţeanul, acolo este singurul “vot” în spaţiul economic pe care îl poate exprima cetăţeanul. Este foarte important însă ca această opţiune să fie efectivă, adică cetăţeanul să aibă între ce să aleagă. Cu alte cuvinte, orice monopol, adică lipsa oricărei alternative într-un domeniu economic, este moartea “democraţiei” economice. Dar asta e o altă problemă. Problema de care vorbeam este cea legată de mecanismele de management ale unei intreprinderi. Aici nu există nici o democraţie. Din contră, există o dictatură de fier a competenţei, calităţii şi eficienţei. Conducerea executivă a unei intreprinderi, indiferent de forma de proprietate şi plecând de la premisa că proprietarul nu vrea să falimenteze intreprinderea este încredinţată de proprietar celui mai calificat executant. Alegerea pe cale democratică a conducătorilor de intreprinderi în 1990 cât şi libertăţile aberante acordate acestora a deschis larg porţile distrugerii sistematice a economiei naţionale printr-un mecanism extrem de simplu. Prin aşa zise contracte între conducerea intreprinderilor de stat şi firme particulare s-au realizat transferuri de proprietate, de avuţie în folosul unor şmecheri şi tupeişti,care, fie au păcălit amatorii puşi să gestioneze întreprinderile fie au realizat acest obiectiv în cârdăşie cu aceştia. Ca urmare multe dintre averile acumulate după 1990 datorate acestor “inginerii financiare” (termen din nefericire demonetizat, dacă nu chiar compromis prin aceste manopere frauduloase) s-au dovedit efemere, cu această ocazie inventându-se conceptul de miliardar de carton. Modelul este însă catastrofal pentru că impune un tip de afacerist care nu are nici o legătură cu economia de piaţă şi care, prin mijloace la fel de imorale face tot posibilul ca să impiedice o eventuală însănătoşire a mecanismelor economice. Idealul lui este ca încet dar sigur, prin aceleaşi metode să acapareze toate proprietăţile statului fără să-i pese sau fără să cunoască modul în care acestea ar putea lucra eficient. De bună seama primele vizate au fost intreprinderile rentabile. Dar oare de ce multe dintre intreprinderile rentabile de stat nu şi-au îmbunătăţit serios randamentul atunci când au devenit private. Cu alte cuvinte, prin mişcarea realizată în 1990 s-a trecut la privatizarea României fără să se schimbe însă efectiv nici structura şi nici mecanismele de funcţionare ale pieţei. La stat au rămas efectiv şi cu puţine excepţii doar intreprinderile nerentabile. România s-ar putea numi în curând mergându-se pe această cale “România socialistă SRL”
(va urma)

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.