Încet, dar sigur şi în tăcere, spre socialismul cu faţă capitalistă

Este curios faptul că recenta lege privind constituirea partidelor nu a produs nici o reacţie notabilă din partea societăţii civile, sau mă rog, din partea a ceea ce se numesc la noi purtători de cuvânt ai societăţii civile. Unde este vestitul Grup pentru dialog social, unde sunt oare vigilentele organizaţii numite neguvernamentale care fac atâta tărăboi în preajma alegerilor? Sau poate că legea elaborându-se şi adoptându-se cam pe vară, i-au prins pe aceşti iluştri reprezentanţi pe la tot felul de reciclări în străinătate sau prin concedii departe de ţară. Ne facem datoria să-i anunţăm că în România se desăvârşesc procese de creare a unor monopoluri periculoase în varii domenii.
Prin ce s-a caracterizat societatea socialistă? Prin monopol generalizat. Partid unic şi un monopol total al statului asupra economicului. Dar partidul unic avea implicit monopol şi asupra funcţionalităţii organismelor profesionale sau de altă natură din societate. Efectul negativ catastrofal era că s-a eliminat libera concurenţă creîndu-se artificial tot felul de criterii de selecţie, altele decât valoarea şi competenţa. Ca urmare societatea socialistă nu a stimulat valorile, ci mediocrităţile. Nu a generat calitate ci mizerie.
Cineva spunea acum un an că drumul nostru spre democraţie este ireversibil. Mă tem că se înşela. Există foarte multe forme perfide şi aparent diferite pentru manifestarea în esenţă a aceleiaşi mentalităţi pe care involuntar o purtăm fiecare dintre noi cei care am trăit în societatea socialistă. Iar aceste mentalităţi pot răzbate în forme sofisticate de expresie socială şi politică inducând în ultimă instanţă un alt fel de socialism, dar cu faţă capitalistă.
Marele pericol pentru democraţie este monopolul. Lipsa alternativei toceşte exerciţiu democratic al alegerii. Indiferent dacă este în domeniu economic, social sau politic. Efortul nostru pentru spargerea monopolului s-a îndreptat exclusiv spre planul economicului, deşi şi aici lucrurile nu au avut rezultate dintre cele mai strălucite. Prin apariţia bruscă a mai multor partide am considerat că în sfera socială şi politică lucrurile s-au rezolvat sau se vor rezolva de la sine. Nimic mai neadevărat. Ba mai mult, se poate observa cu ochiul liber un anumit mecanism care se repetă cu un scenariu oarecum identic prin care se instituie monopol asupra unor domenii de activitate socială şi politică. Aparent, se aplică ceea ce există ca model în străinătate, diferenţa este că acolo acest model s-a structurat după o lungă perioadă şi că structurile formate sunt deschise, permeabile astfel că dau şanse notabile să apară alte personalităţi sau alte instituţii pe arena activităţii lor.
Dar să o luăm pe rând. Mecanismul este în mare următorul. Se crează o categorie, care de regulă este privilegiată şi se bucură de multe avantaje, în special de natură materială. Această categorie se constituie într-o castă, elaborându-şi propriile legi, cu o grijă deosebită pentru a nu mai permite altora să intre în castă şi să se bucure de privilegiile lor. Ca atare, se adoptă nişte regulamente draconice de intrare în castă astfel încât tot ce apare nou să nu mai aibă practic nici o şansă. Evident, aceste criterii draconice nu se aplică la cei care deja au apucat să intre la caşcaval. Practic acest sistem instituie monopolul unor inşi sau instituţii care au avut abilitatea sau norocul să fie pe fază la momentul oportun şi înlătură sub aparenţa unui mecanism democratic dar controlat de cei interesaţi să deţină monopolul orice împrospătare cu forţe noi a domeniului. Şi ne mai mirăm că ne pleacă tinerii în străinătate!!
Hai să luăm câteva exemple reprezentative! Corpul notarilor publici. Iniţial s-a creat un sistem tarifar prin care notarii câştigă enorm faţă de restul societăţii. Desigur, au nişte responsabilităţi imense, dar nu mai mari decât ale judecătorilor, spre exemplu, care, curios, oficial nu sunt la fel de bine preţuiţi de societate. Apoi s-a creat structura zisă profesională a Corpului notarilor publici (sau cam aşa ceva). Această structură s-a grăbit foarte tare să elaboreze un regulament cu nişte norme draconice de acces astfel încât nimeni să nu intre şi să atenteze la caşcaval. Din acest moment singura preocupare a aşa zisei asociaţii profesionale (eu aş numi-o a “familiei”) a fost preocuparea de a elabora noi tarife, mai mari, în concordanţă cu deprecierea leului astfel ca privilegiile obţinute iniţial să nu scadă. Cât despre celelalte prerogative cum ar fi curăţarea de cei care nu au demonstrat corectitudine profesională, dimpotrivă, “familia” a sărit de fiecare dată în ajutorul unui confrate prins cu mâţa în sac ca să-l scoată basma curată.
La fel s-a întâmplat în ceea ce priveşte contabilii, o altă categorie care se bucură de privilegii în cadrul Corpului experţilor contabili. Nu poţi să realizezi, chiar dacă ai absolvit facultatea de contabilitate la excepţional, anumite expertize foarte bine plătite dacă nu eşti expert contabil. Nu poţi să fii cenzor la o bancă decât dacă eşti expert contabil. Şi nu poţi fi expert contabil decât dacă dai nişte examene (potrivit regulamentului elaborat de “familia” experţilor contabili) deosebit de severe la care am curajul să afirm nu ar trece nici măcar jumătate din actualii experţi contabili. Aud că s-a mai inventat un corp – acela al auditorilor. Am impresia că şi corpul avocaţilor are aceaşi situaţie. Mecanismul merge înainte.
A venit rândul politicului să fie modelat după aceaşi metodă de creare a monopolului. Toată lumea ştie de ce privilegii se bucură partidele politice. Sunt subvenţionate de stat, au sedii generoase iar dacă se întâmplă să aibă şi reprezentanţi în Parlament pot “aranja” orice. De la o afacere grasă, la o scutire de o pedeapsă severă. Veţi zice că nu e posibil ca să existe o asociaţie profesională, o înţelegere între partide atâta vreme cât ele se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru putere. Aţi greşit profund şi eu vă rog să vă amintiţi câtă armonie frăţească manifestă partidele – altfel duşmane pe plan politic – atunci când îşi votează anumite privilegii în Parlament. Iată deci că “familia” există. Şi ce s-a gândit această grijulie “familie”. Că nu ar fi bine să mai apară niscaiva nepoftiţi, dintre ăia tineri şi zurbagii care să le strice socotelile, aşa că a elaborat un regulament prin care să nu se mai înfiinţeze partide decât dacă au 50 000 de membri. (cel mai bine era să se stipuleze cifra de 3,2 milioane, adică exact cât avea Partidul Comunist Român şi rezolvam toată problema) Adică să nu mai poţi vota decât între proştii sau hrăpăreţii actualelor formaţiuni politice. Cu alte cuvinte să nu mai apară nimic nou. Şi nu mă refer numai la oameni, ci şi la doctrine. Până acum, mai ales prin modul cum au acţionat când au fost la putere, nici un partid nu m-a convins (şi nu cred că a convins pe nimeni) în ceea ce priveşte doctrina pe care formal o reprezenta. La liberali am văzut un haos prezentat cu titlu de libertate economică (e drept că i-a ajutat din răsputeri şi ţărăniştii şi pediştii în crearea acestui haos) la social democraţi văd o perpetuă campanie de caritate: se jupoaie întreaga populaţie ca să se poată pune în scenă spectacolul grijii faţă de categorii defavorizate (cincizeci de mii de lei la pensie, lapte şi cornuleţ pentru copilaşi) sau pentru milogeli de genul celor ce ies în stradă ca să ceară bani pentru salarii. (dacă lucrurile continuă aşa – şi se pare că s-a instaurat acest prost obicei – vom ajunge să ieşim cu toţii în stradă ca guvernul să ne dea salarii)
Încet, încet, acest proces conduce spre lipsa de alternativă, care conduce la rândul ei spre dictatură. Chiar dacă această dictatură nu ia formele cunoscute, nu este aşa de evidentă, tot dictatură se va numi. Şi tot mizerie materială şi sufletească va aduce. Şi atunci mă întreb, de ce au murit acei tineri romantici în 1989? Păcat de sufletul lor!

PS. Mă întrebam de ce această lege nu a produs nici o reacţie violentă din partea unor partide minuscule reprezentate însă de indivizi tare gălăgioşi şi agresivi. Pentru că, aflu în ultima clipă, guverul a dat o lege prin care aceste partide pot să-şi cumpere la un preţ de nimic propriile sedii. Păi asta se numeşte mituire şi văd că efectul este cel scontat de guvernul nostru aşa de deştept! Se poate remarca deci că “familia” are un “capo di tutti capi” care ştie ce vrea şi cum poate să-şi atingă ţelurile. Felicitări!!

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.