Tot ceea ce nu este interzis este obligatoriu sau “La norocul fortuit”

Recent s-a votat în Camera Deputaţilor o lege prin care se prevăd reglementări privind folosirea limbii române, lege care a stârnit deja primele reacţii controversate. Nu ştiu exact ce scrie în lege dar chiar fără a ştii în amănunţime am anumite obiecţiuni de principiu.
1. În primul rând că se confundă nişte planuri. În privinţa legii de folosire a limbii române, ştiu că există ca for îndreptăţit să reglementeze această chestiune Academia Română. Acolo se fixează unde se foloseşte â din a şi tot acolo se sintetizează care ar fi în accepţiunea uzuală înţelesul unui cuvânt. Pe această bază, Academia prin editura sa elaborează cel mai oficial dicţionar numit dicţionarul explicativ al limbii române (un fel de Monitor Oficial). Regretatul academician Alexandru Graur spunea că dicţionarele trebuie uneori ajustate tocmai datorită faptului că un cuvânt definit într-un fel în dicţionar începe să fie folosit altfel în limba curentă. Dacă vreţi o analogie pe care s-o poată pricepe şi anumiţi trimişi în Parlament, în ceea ce priveşte limba română poporul român de pe stradă sau de pe uliţă elaborează legea limbii române. El este Parlamentul pentru această lege. Ca să ducem modelul mai departe legea este apoi promulgată de Academia Română, pe post de Preşedenţie. După cum bănuiesc că se ştie, Preşedenţia nu are prea mare putere. Chiar dacă dă înapoi o lege la Parlament, în condiţiile în care două treimi din parlamentari votează în continuare pentru aceleaşi prevederi, legea rămâne cum a fost propusă iniţial. Aşa şi cu limba română. Academia Română are anumite puteri, dar limitate. Ea poate influenţa prin dicţionarele editate anumite definţii ale unor cuvinte sau înţelesuri ale unor expresii dar în momentul în care poporul (în accepţiunea de majoritate a oamenilor) foloseşte alte înţelesuri, alte definiţii trebuie să se supună şi să adopte şi în dicţionare varianta populară.
2. Din câte am înţeles actuala lege se ocupă de reglementările de aplicare a limbii române. Or, se ştie că pe plan juridic, când există o lege (şi în cazul nostru există legea limbii române elaborată de Academia Română) de reglementările de aplicare se ocupă Guvernul, fie printr-o Hotărâre de Guvern, dacă reglementările vizează mai multe domenii de aplicare, fie printr-un Ordin al Ministrului, dacă reglementările vizează un domeniu strict al unui minister. Adevărul este că Parlamentul prin această lege şi-a încălcat atribuţiile atribuindu-şi de fapt o prerogativă a Guvernului (sau poate că o prerogativă a Audiovizualului). Dar ce mai contează amestecul Parlamentului în prerogativele Guvernului într-o ţară în care nu sunt în fapt despărţite puterile politice sau politicul se amestecă în mod nepermis în economic.
3. Actuala lege însă trădează un mod de gândire foarte periculos care este de sorginte totalitară. Acest mod de gândire se bazează pe principiul “tot ceea ce nu este interzis este obligatoriu”, idealul societăţii comuniste de care tocmai ne-am despărţit (pentru unii, se vede vorba cu multe regrete…) Prin acest mod de gândire se vrea ca fiecare amănunt să fie reglementat astfel încât să nu mai fie loc pentru greşală, dar prin consecinţă nici pentru liberul arbitru. La prima vedere, pentru o minte mai simpluţă principiu de care vorbim ar fi foarte bun. Ar ştii omul ce să facă, n-ar mai putea greşi. N-ar mai fi chinuit nici de efortul de a alege. Dar dacă mergem pe calea aceasta n-ar mai trebui să facem nici alegeri politice, sau dacă le facem să le facem cu un singur candidat…
Sunt unele domenii care nu pot fi reglementate, sau dacă sunt reglementate nu sunt reglementate la nivel de lege juridică. Printre altele este vorba de limbă. Nici un Parlament al ţărilor civilizate nu şi-a asumat această sarcină, ea căzând pe umerii Academiilor. În acest fel însăşi limba poate evolua, pentru că avem de-a face cu o limbă vie, care se modifică adoptând ceea ce trebuie ca să poată face faţă nevoilor de schimbare a societăţii, fie pe plan politic, fie pe plan profesional, fie pe plan social. Apropo de această tendinţă a Parlamentului, pe când legea de aplicare a principiilor morale (un fel de “Cod al eticii şi echităţii capitaliste” – aş adăuga că nici măcar Ceauşescu nu a introdus în Marea Adunare Naţională spre adoptare ca lege “Codul eticii şi echităţii socialiste” şi nici de folosire al limbii române)?
4. ştiu că această lege a fost promovată din dorinţa de a se stopa abuzul de neologisme sau mai degrabă snobismul unora de a folosi neologisme acolo unde nu e cazul, adică unde avem cuvinte potrivite în limba română. Intenţie bună dar aplicată într-un mod nepotrivit. Adevărul este că avem la ora actuală cam prea mulţi “oameni de afaceri” inculţi dar foarte snobi. Am văzut la un moment dat chiar lângă Piaţa Romană pe o “construcţie” (care stă în picioare şi acum deşi domnul Băsescu a promis că le rade pe toate) următorul titlu de firmă “XXXXX” L.T.D. Adică era o firmă cu răspundere limitată la care patronului i-a puţit ideea de a scrie în româneşte S. R. L. aşa cum cerea legea şi s-a dat rotund ca să epateze cu formula în engleză, dar săracul nu ştia că în engleză ltd este prescurtarea unui singur cuvânt aşa că a pus puncte între l, t şi d. Un fel de furculision modern. Revenind la chestiunea pusă în discuţie mă întreb cum ar putea fi pedepsiţi aceşti “oameni de afaceri” pentru măruntele greşeli de folosire a limbii române dacă nu se reuşeşte să fie pedepsiţi pentru marile cazuri de corupţie (sau se mai îndoieşte cineva că n-ar exista corupţie în România), pentru “ţepele” trase statului român şi deci implicit contribuabilului, pentru ingineriile financiare prin care valoarea acumulată ani de zile prin truda poporului se duce pe apa sâmbetei. Mă înduioşează candoare unor deputaţi care cred că nişte nenorocite de amenzi de câteva zeci de miloane de lei vor speria rechinii obişnuiţi să dea lovituri de miliarde.
5. Dacă legea este destinată în primul rând evitării folosirii abuzive a unor neologisme care ar putea strica limba, ce ne facem cu folosirea greşită a unor cuvinte autohtone sau pocirea limbii române pe Internet? Vă dau un exemplu! Să zicem că pe o firmă apare titlul “La norocul fortuit”. În accepţiunea patronului norocul poate fi forţat, că aşa crede el că înseamnă cuvântul “fortuit”. De unde să ştie el săracu’ din cele trei clase absolvite pe bune că “fortuit” vine de la numele zeiţei “Fortuna”, zeiţa norocului, a întâmplării? Cum îl poţi pedepsi când toate cuvintele din tilul firmei există în dicţionar, chiar dacă cu sens greşit folosit? Sau cum poţi să ghiceşti că patronul nu a vrut de fapt să facă o glumă rafinată?
În aceaşi ordine de idei, cum poate fi pedepsit autorul sau autorii pocirii limbii române pe Internet? Pentru că folosirea limbii române pe Internet fără diacritice mi se pare un atentat mult mai grav decât folosirea abuzivă a snobismelor. Dacă actuala lege încearcă să mă oblige să mă exprim corect în limba română (în sfârşit, ceea ce cred unii că este corect) actuala situaţie pe Internet mă obligă să scriu incorect în limba română din cauza unor elemente de ordin tehnic. Nimeni însă nu se simte răspunzător pentru acest act de siluire a limbii române. şi în timp ce toată lumea se pregăteşte să introducem Internetul pe scară mare în şcoli, nimeni nu vrea să repare această situaţie intolerabilă. În schimb ne legăm de mici amănunte uitând că de fapt folosirea neologismelor în tehnologie, şi implicit în viaţa de zi cu zi, pentru că tehnologia pătrunde în forţă şi aici ar fi de neconceput.
6. Dacă s-a deschis calea aceasta de adoptare a unor legi care să reglementeze modul de aplicare a altor legi, mă întreb dacă nu ar fi cazul să apară în viitorul apropiat o lege privind reglementarea modului de aplicare a actualei legi, după care ulterior să apară o lege privind modul de aplicare a acelei legi ş. a. m. d. Poate că aceasta e explicaţia: în lipsă de probleme nerezolvate (sau ca să evite abordarea unor subiecte prea delicate) Parlamentul a deschis seria de legi de aplicare a legilor existente. După care urmează o serie de legi de aplicare a legilor de aplicare… Cred însă că pe această cale chiar şi cel mai harnic parlament nu poate face faţă… Sau mă înşel… Îmi aduc aminte de cineva care îmi spunea: “Să te ferească Dumnezeu de prostia harnică…” Din câte se poate vedea, pentru noi românii nu există nici un Dumnezeu… ca să ne ferească…

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.