Festivalul Cântarea României Ediţia 2007

Poate că puţină lume îşi mai aduce aminte de festivităţile prilejuite de finala celebrului Festival Naţional “Cântarea României”. Poate că şi mai puţină lume ştie odiseea naşterii denumirii lui, care iniţial era “Cântare României” ceea ce putea sugera totodată şi o întrecere socialistă pentru a spori cât mai mult posibil producţia de cântare destinată măsurării producţiei agricole şi nonagricole. Cu certitudine însă, şi mai puţină lume cunoaşte că acest festival a creat şi o mare dilemă în rândul intelectualităţii din acea vreme: arta realizată de amatori versus arta realizată de profesionişti. Personal am considerat că e o falsă problemă, categorisirea artei fiind posibilă doar în artă de calitate sau în artă de proastă calitate. Asta pentru că am descoperit nu rareori o artă de înaltă calitate la amatori şi, în acelaşi timp, nu aşa de frecvent însă, o calitate îndoielnică la unii din aşa zişii profesionişti. Sursa esenţială a răului la aceste manifestări, ca şi la altele de acest gen, de altfel, o constituia cabotinismul. Atracţia magică a scenei, a mediatizării manifestaţiei declanşa în rândul participanţilor procese extrem dramatice a căror sursă esenţială era cabotinismul. Cel mai interesant aspect însă era spectacolul celor care evoluau în principal pentru a face plăcere factorilor politici din acea vreme, adică cenzurii. În acest sens, paradoxal, nu mai era nici o cenzură. Nu mai exista nici o limită, nici măcar a bunului simţ, în ceea ce priveşte ridicarea de osanale puterii comuniste, tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Şi culmea e că nu erau comandate aceste manifestări într-un festival care, până la un moment dat avea o componentă spontană, de improvizaţie. Erau manifestări de exces de zel, dus până la absurd, pentru a exploata la maximum efectul de public, al unui anumit public, cel care cenzura. Căci pentru publicul normal, doritor să guste arta autentică, spectacolul devenea din ce în ce mai greţos.
Mi-am adus aminte de acest fenomen uitându-mă din ce în ce mai nedumerit la scena politicii româneşti. Am impresia din ce în ce mai acută că asistăm la un Festival “Cântarea României” pe plan politic.
În primul rând pentru că actorii sunt amatori. Noi nu avem, şi nici nu vom avea prea curând probabil, o clasă de oameni politici profesionişti. Adevărata lor profesie este cea de oameni de afaceri (aproape în exclusivitate afaceri veroase, la margine sau mult peste limitele legii, prin intermediari sau sub diverse paravane) exerciţiul politic fiind realizat după ureche, într-un stil inconfundabil având însă în comun cabotinismul. Desigur, nu pot face o generalizare, pentru că în Parlamentul României mai poţi identifica şi câţiva politicieni profesionişti, în special la UDMR, aşa cum în Festivalul Cântarea României puteai identifica şi câţiva artişti autentici care se sfiau, indiferent de presiunile la care erau supuşi să facă rabat de la regulile bunului simţ.
În al doilea rând pentru că s-au inversat rolurile. Festivalul Cântarea României, cel puţin în ultimele lui ediţii, deşi teoretic avea ca scop principal promovarea artei autentice, s-a transformat într-o imensă scenă de adus osanale conducerii de partid şi de stat. Mutatis mutandis, partidele noastre zise politice, nu mai sunt vectori ai unor ideologii (iar oamenii noştrii politici nu mai cred în anumite principii ideologice), ci sunt nişte structuri de acţiune destul de bine puse la punct ale unor grupuri de interese. Dacă ar fi să ne raportăm la anumite personalităţi politice ale acestor vremuri, cred că am ajuns la un apogeu al oportunimului care cu greu mai poate fi depăşit. Nu-i vorbă, că avem tradiţii vechi în acest domeniu. Îmi aduc aminte de un banc din epoca trecută care definea devizele de acţiune ale unor ţări socialiste: deviza sovieticilor era – tanc lângă tanc, să invingem imperialismul american, a chinezilor era – om lângă om să înfrângem hegemonismul sovietic, a românilor era – steag lângă steag să vedem încotro bate vântul… Astăzi, când vezi cohorte de politicieni cum sar ca purecii de la un partid la altul poţi realiza uşor încotro bate vântul… Nenorocirea lor însă este că avem o vreme extrem de instabilă, cu dese schimbări de direcţie ale vântului.
În al treilea rând pentru că s-a întrecut orice limită a cabotinismului. Spuneam că la ultimele ediţii ale Festivalului Cântarea României se ajunsese la manifestări greţoase, care puneau în dificultate până şi structurile de cenzură prin lipsa de bun simţ, astăzi, lupta politică a scos la iveală cele mai joase manifestări, un spectru de o violenţă rară a limbajului public. Nimic nu este sacru, toate mijloacele sunt permise pentru a-ţi lovi adversarul. Cele mai primitive porniri animalice au fost scoase pe scenă în dorinţa de a convinge publicul. Am sentimentul că scena noastră politică arată ca o scenă de catch, în care lupta pare extrem de violentă, invectivele sunt pe măsură dar tot spectacolul pare fals în întregime.
Aşa cum manifestările cabotine din Festivalul Cântarea României au reuşit în final să compromită arta autentică, să pervertească calitatea culturală a cetăţenilor acestui popor, tot aşa manifestările cabotine din viaţa noastră politică vor reuşi, probabil să compromită democraţia şi să pervertească simţul civic al acestui popor. Tragedia este că nu-i putem învinovăţi pe nimeni. Ne-o facem cu mâna proprie.

Ioan Albescu
07.02.2007

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.