Monstruoasa coaliţie

Pentru cine este mai puţin familiarizat cu istoria o să încerc să rememorez momentul istoric la care a apărut termenul de “monstruasa coaliţie”. O fac cu oarecare ezitare pentru că istoria pe care am învăţat-o şi eu era plină de interpretări “de clasă”, adică momentele istorice erau înţelese şi comentate prin prisma “materialismului dialectic şi istoric”, deseori falsificându-se faptele pentru a se putea păstra concluziile…
Era deci prin anii 1860 când domnia lui Alexandru Ioan Cuza căpăta accente din ce în ce mai autoritare, chiar dictatoriale. Împotriva clasei politice din acea vreme, formată din boieri, clerici şi negustori, expresie a unui feudalism târziu, ataşată unor tradiţii depăşite, Cuza, cu ajutorul lui Kogălniceanu impune o serie de legi moderne care zdruncină din temelii interesele acesteia. Secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară care consfinţea desfiinţarea iobăgiei, reforma electorală care spulbera monopolul boierimii asupra puterii. Sunt numai câteva din loviturile dureroase pe care clasa politică a acelor vremi le-au resimţit ca pe nişte atingeri de neiertat asupra intereselor proprii. Ca şi acuma, arena politicii româneşti era dominată de două mari forţe politice antagonice. Sau care păreau iremediabil antagonice. Era vorba de o forţă poitică conservatoare formată în special de vechea boierime şi de o forţă liberal radicală formată din burghezia în ascensiune. În pofida unor divergenţe acute şi la vedere, cele două forţe se unesc formând ceea ce va purta numele de “monstruoasa coaliţie” având drept unic scop să-l răstoarne pe Cuza. Cuvântul “monstruos” are numai conotaţii negative (urât, respingător, oribil, hidos, în esenţă anormal) şi deci, pe cale de consecinţă istoria a reţinut această asociere dar şi gestul, acţiunea emanată de aceasta, ca ceva dăunător, negativ. Aicea însă intervine ironia sorţii, un fel de paradox al istoriei.
V-aş propune să facem o mică puză şi să construim câteva ipoteze pentru a putea înţelege mai bine istoria. Alexandru Ioan Cuza a rămas în istoria României ca întemeietorul statului modern, punând bazele (cu anumite limite bineînţeles) a structurilor moderne. Din această perspectivă gestul înlăturării lui este neîndoielnic un gest nedrept, profund reacţionar. Dar haide să facem un mic exerciţiu de imaginaţie. Ştiu că istoria nu se poate face cu “dacă” dar poate că acest procedeu ne va aduce nişte lumini noi asupra istoriei. Deci dacă monstruoasa coaliţie n-ar fi reuşit să-l doboare pe Cuza, ce s-ar fi întâmplat?! Ar fi continuat el la nesfârşit (sau de-a lungul întregii sale vieţi/domnii, reformele începute?! Îmi vine greu să cred! Mai degrabă înclin să cred că Alexandru Ioan Cuza ar fi eşuat spre sfârşitul vieţii într-o postură de dicatator nepopular care şi-ar fi sabotat în cele din urmă propriile sale realizări. Şi asta pentru că în viaţa tuturor dictatorilor care au rezistat până spre amurgul propriilor lor existenţe, au existat întotdeauna două perioade. Una de maxim entuziasm popular, în care aceştia au realizat o serie de lucruri benefice pentru propria lor ţară şi popor şi alta de decădere, de autodistrugere care le-a atras ura maselor populare. Şi în acest sens v-aş propune să ne imaginăm cam ce ar fi reprezentat Ceauşescu pentru istoria noastră dacă, – ipoteză de lucru -, ar fi fost înlăturat prin violenţă prin anii 1975, de către camarila din jurul său, cu ajutorul sovieticilor? Eu cred că în această ipostază Ceauşescu ar fi fost un erou de talia lui Cuza! Sau ce s-ar fi întâmplat cu amintirea despre Hitler, dacă înainte de a începe cel de-al doilea război mondial, adică exact în momentul în care scosese Germania din cel mai cumplit marasm economic, în momentul în care readusese germanilor demnitatea de sine atât de terfelită de condiţiile impuse după primul război mondial, ar fi fost asasinat! Nu cred că acum mai vorbeam de un mare criminal ci de un erou al Germaniei! Dar poate mă înşel, că nu-i aşa, istoria nu se poate judeca cu “dacă”. Hitler şi Ceauşescu rămân nişte criminali, iar Cuza un erou. Dar să ne continuăm povestea… Deşi actul de abdicare impusă poate fi considerat pe bună dreptate o mare nedreptate, alegerea unui domnitor străin în persoana lui Carol I s-a dovedit un gest de mare inspiraţie. Carol I, în perpectiva istoriei, cred că poate fi considerat cel mai mare conducător al României în ultima sută de ani. Acest lucru însă pune într-o altă lumină termenul de “monstruoasă coaliţie” pentru că urmarea acţiunii acestei coaliţii nu a fost atât de negativă precum o defineşte conceptul. Există deci o ambiguitate pe care istoria nu o clarifică. Coaliţia formată în acele timpuri a fost contra naturii: a reunit conservatorii care nu doreau nici o schimbare cu liberal-radicalii care vroiau schimbări spectaculoase. Acea coaliţie a reunit forţe politice care se urau reciproc şi care nu făceau un secret din acest lucru. Coaliţia a fost prin urmare surprinzătoare, pentru că după o lungă perioadă în care şi-au etalat antipatia una faţă de cealaltă, paradoxal s-au aliat pentru înfăptuirea unui ţel comun care a şi reuşit, înţelegându-se de minune.
Am făcut această incursiune în istorie pentru că, zilele acestea, se vorbeşte din ce în ce mai mult de o nouă “monstruoasă coaliţie”. Coaliţia între PDL şi PSD. Pe cale de consecinţă între Boc şi Geoană, între Băsescu şi Iliescu…. Există nenumărate asemănări dar şi unele deosebiri. Cred că termenul este folosit impropriu. Dar despre acest lucru mai târziu, când o să avem mai mult timp la dispoziţie şi mai multă inspiraţie..

Ioan Albescu
28 decembrie 2008

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.