Testul “TINU” (II)

După cum spuneam, cu ocazia dezbaterii publice a cazului Tinu s-au insinuat câteva întrebări perfide pe care aş dori să le comentez.
Prima ar fi aceea că Dumitru Tinu, deşi aflat într-o situaţie mai mult decât înfloritoare pe plan material, afişa o ţinută destul de modestă. Vezi bine, s-a insinuat, era o modalitate de a înşela opinia publică datorită faptului că averea sa având origini mai mult decât îndoielnice, trebuia ascunsă de ochii lumii. Aici intervine una dintre cele mai perfide şi mai periculoase insinuări. În România, datorită unor cazuri celebre de oameni bogaţi, care şi-au etalat opulenţa cu o anumită agresivitate şi lipsă de bun simţ, care s-au aflat în topul mediatizărilor şi care s-au dovedit în final falimentari, aşa numiţii miliardari de carton, orice om bogat este privit cu suspiciune. Mai mult decât atât, există pentru orice tip care dovedeşte că are bani credinţa că s-ar fi îmbogăţit prin metode necinstite. Asta pentru că la televizor, cam toţi cei care ne-au şocat de-a lungul timpului cu o ţinută de nabab, cei care au acumulat rapid bogăţii de necrezut s-au dovedit fie nişte excroci, fie amestecaţi în cazuri de corupţie de neimaginat. În plus, atâta vreme cât nici unul dintre cei dovediţi ca miliardari de carton sau excroci nu a suferit rigorile legii, mulţi dintre ei afişând în continuare o situaţie prosperă şi sfidătoare în timp ce falimentele băncilor pe care le-au devalizat au creat o mulţime de drame la nivelul unor oameni sărmani care şi-au depus economiile acolo, se împământeneşte ideea că în România nu se poate îmbogăţi nimeni decât pe căi necinstite. Că e anormal ca cineva să prospere aici prin muncă cinstită. Această generalizare forţată atacă la rădăcină şi într-un mod dezastruos singura şansă pe care o are România de a se relansa pe plan economic: prosperitatea la nivel naţional prin muncă cinstită. În acelaşi timp, deşi tot presa a atacat pe bună dreptate modul insolent şi agresiv prin care unii şi-au afişat bogăţia, tot presa nu poate să conceapă ideea că pot exista oameni bogaţi care să nu se laude cu bogăţia lor, mai ales când aceasta este obţinută în chip firesc, pe baza unei străduinţe ieşite din comun, cu un efort supraomenesc. În alte locuri, spre pildă în SUA, cel mai bogat om din lume – l-am numit pe Bill Gates – arată la înfăţişare ca un om normal, îmbrăcat fără stridenţe şi care nu face caz de imensa lui bogăţie. De ce să nu existe şi la noi un asemenea caz de normalitate?
A doua insinuare acredita ideea că Dumitru Tinu, atâta vreme cât era putred de bogat nu avea căderea morală să promoveze în cadrul ziarului problemele oamenilor sărmani. Adică vezi Doamne, grija şi uneori durerea manifestată faţă de cei năpăstuiţi de soartă în cazul lui Dumitru Tinu erau de fapt ipocrizii sau, mai rău, cinisme. Că Dumitru Tinu îşi râdea în barbă de ori de câte ori scria despre dramele sau tragediile oamenilor simpli. Modul acesta de a pune problema este cât se poate de nociv şi dovedeşte fără dubiu apartenenţa la cea mai neagră mentalitate cultivată în comunism. Ea se baza pe ideea că cei bogaţi şi cei săraci sunt două entităţi antagonice, că între aceste două categorii de oameni nu poate să existe decât o luptă pe viaţă şi pe moarte. În ultimă instanţă această mentalitate era şi este hrănită de ceea ce pe vremuri învăţam la şcoală ca fiind lupta de clasă între proletariat, adică între cei care nu aveau nimic şi capitalişti, adică între cei care aveau totul dar nu meritau nimic. Adevărul e că nici prin minte nu îmi trecea mai acum 20-30 de ani că învăţământul politico-ideologic marxist-leninist care pe vremea aceea era extrem de neconvingător va avea această şansă de credibilitate pe care o are astăzi prin aceste “prelucrări ideologice”. Pentru că, fără doar şi poate, aceste tipare de mentalitate – ideea acreditată în masă potrivit căreia oricine s-a îmbogăţit în România a făcut-o pe căi necinstite şi că există, în consecinţă între cei săraci şi cei bogaţi o luptă necruţătoare – crează premisele reale ale luptei revoluţionare împotriva capitalismului, pentru triumful socialismului şi comunismului în scumpa noastră patrie Republica Socialistă România… Ceauşescu cred că plezneşte de bucurie şi satisfacţie – tot ceea ce nu a putut realiza în viaţă se realizează postum, la un nivel de credibilitate înfricoşător.
Ceea ce mi se pare însă de neiertat este faptul că această zgură de mentalitate, tipic comunistă, sau mai nuanţat spus specifică pentru cea mai retrogradă şi nocivă parte a comunismului este proliferată de oameni şi de gazete care se întrec în a se autocalifica drept democratice şi îndreptăţite să ne dea lecţii de integrare în Europa.
Îl prefer însă ca model pe Dumitru Tinu, care chiar dacă s-a îmbogăţit s-a manifestat cu decenţă sau chiar cu modestie, care chiar dacă a făcut stagii la Moscova a susţinut şi promovat principii liberale şi autentic democratice.

21 februarie 2003

Ioan Albescu

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.