Meseria de cerşetor

Poate că o să fiţi dezamăgiţi că nu o să mă ocup de “clasica” meserie peste care dăm la fiecare colţ de stradă. Desigur, se pot spune multe despre această îndeletnicire care, slavă Domnului, proliferează din plin în România de astăzi. De fapt, marea majoritate a acestor pseudonăpăstuiţi sunt nişte excroci de primă mână care trăiesc mai bine decât mulţi dintre cei ce nu-şi pot permite să se înjosească întinzând mâna după un ban…
Aş dori să abordez meseria de cerşetor ca filozofie de viaţă şi să încerc să o descopăr acolo unde îţi vine greu să crezi că se ascunde. În definitiv, ce este în esenţă un cerşetor autentic. Un cerşetor autentic este o persoană năpăstuită de soartă, un handicapat neuromotor care apelează direct la mila publicului. În ţările civilizate aceste cazuri sunt monitorizate de instituţii speciale care mijlocesc şi garantează totodată că resursele societăţii alocate pentru acest tip de sprijin social se folosesc cu eficienţă şi cu menajarea demnităţii celui vizat. La noi, marea majoritate a celor ce cerşesc, după cum spuneam, sunt perfect sănătoşi şi pot să depună o muncă utilă dar preferă să simuleze un handicap pentru a stoarce mila celor de pe stradă. S-a ajuns la o adevărată artă prin care se crează o imagine disperată şi care reclamă o imediată ajutorare. Uneori, pentru mai multă siguranţă, se apelează şi la o oarecare agresivitate mai ales la adresa persoanelor mai vulerabile care dau bani mai degrabă de frică pentru a scăpa de insistenţele cerşetorului.
Mai pot fi încadraţi la acest capitol şi alte persoane care nu au însă clasica ţinută a ceşetorului? Eu cred că da! Toate categoriile de oameni care solicită (şi obţin) un ban nemuncit pot fi încadrate în categoria de cerşetor. În această situaţie se află toţi cei ce impropriu se spune că muncesc la marile intreprinderi de stat care generează pierderi de neimaginat. De fapt, din lipsă de comenzi sau din cauza unui management defectuos, în aceste intreprinderi foarte multă lume stă degeaba. Într-atât a intrat în obişnuinţă să se stea încât li se pare foarte normal să stea iar activitatea febrilă din alte locuri unde există exigenţă li se pare absurdă. Marea majoritate a oamenilor care au rămas în aceste locuri nu au plecat pentru că nu au vrut să muncească cu adevărat şi cu greu se vor obişnui să se adapteze adevăratului ritm al muncii. Ei cred că dacă au venit la program şi fac opt ore pe zi asta se numeşte muncă. Îi puteţi vedea zilele astea când, ameninţaţi că li se vor desfiinţa intreprinderile, au ieşit în stradă scandând că vor muncă. De fapt nu muncă vor ei, ci o leafă şi un loc de muncă unde să se odihnească după efortul făcut acasă. Sigur, există şi cazuri de oameni onorabili printre aceştia, cei care de fapt duc greul întregii intreprinderi şi fac treaba în locul multor paraziţi plasaţi pe criterii de nepotisme sau cumetrii politice. Aceştia însă sunt tot atât de vinovaţi pentru că îi sprijină moral pe ceilalţi care nu merită nici o milă. Viaţa ne-a demonstrat că societatea s-a descurcat şi fără giganţii creaţi de Ceauşescu. Nu există intreprinderi care să condiţioneze existenţa României. Vă mai aduceţi aminte de Combinatul de Utilaj Greu de la Călăraşi? Nu, şi nici nu vă lipseşte! Ca orice organism, ca orice lucru în natură şi intreprinderile au viaţa lor. Trăiesc şi mor. Uneori nu dispar de bătrâneţe, de moarte naturală. Sunt ucise de directori hrăpăreţi, de manageri inconştienţi sau chiar de proprii angajaţi iresponsabili. Dar se poate trăi şi fără ele. Esenţial este să existe un climat socio economic capabil să susţină naşterea altor intreprinderi care să le înlocuiască pe primele. Dar despre acest subiect altădată…

Ioan Albescu
24.03.2003

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.