Declaraţiile de avere al politicienilor

Şi pentru că s-au realizat tot felul de comentarii în ceea ce priveşte declararea averii oamenilor politici, voi încerca să abordez acest subiect nu pe fond, ci pe marginea unor amănunte – unele dintre ele picante – care au în cazul de faţă o importanţă mai mult decât pare la prima vedere. Mai înainte de toate aş spune că s-a făcut un pas important pe calea transparenţei, prin obligarea celor ce răspund de soarta noastră să facă public ce au agonisit în viaţă. Acest moment a fost o provocare pentru toată lumea şi a scos la lumina nu atât o realitate cât un fel de a fi şi de a gândi a aleşilor neamului. Plec de la premisa că cei care au vrut să-şi ascundă averea au făcut-o fără prea mare efort (dacă au fost cât de cât isteţi) dar mulţi nu şi-au putut ascunde prostia sau superficialitatea. Aş putea să spun că multe dintre declaraţiile depuse de politicienii noştri sunt adevărate declaraţii asupra capacităţii de a gândi cu propriul cap. Asta pentru că, probabil, la aceste declaraţii nu au lucrat consilierii sau armata de angajaţi ai fiecărui cabinet care uneori nu au altceva de făcut decât să-l apere pe domnul deputat de propriile lui gesturi şi vorbe. De data asta, domnul deputat (sau doamna deputat) a trebuit să-şi scrie cu propria-i mânuţă declaraţia, unele dintre acestea dovedind un haz de mai mare dragul (57 de aparatamente – de fapt numărul de apartament, pe care nimeni nu i l-a cerut, mii de metri cubi de pământ, când de fapt ar fi vrut să scrie metri pătraţi, etc.). Îmi veţi spune că şi domnul (sau doamna) deputat este om ca toţi oamenii supus inerentelor greşeli ale firii şi trebuie înţeles într-o oarecare măsură că s-a încurcat în labirintul unui formular. O să vă aduc însă aminte de numărul imens de hârţoage pe care noi, oamenii de rând suntem siliţi să le completăm de-a lungul anului sub ameninţarea că dacă nu le completăm corect vom fi aspru pedepsiţi cu amenzi şi chiar cu puşcăria, hârţogărie inventată cu concursul larg al domnului (sau doamnei) deputat cu pricina pentru care nu s-a inventat însă teribilul funcţionar din spatele ghişeului care să-l porcărească mai rău ca la uşa cortului aşa cum suportăm noi dacă am face o asemenea greşeală. Ceea ce doresc să remarc este faptul că aceşti oameni, inclusiv cei care nu sunt în stare să completeze corect o banală declaraţie sunt cei care contribuie la conceperea, elaborarea şi adoptarea legilor, adică acele documente menite să reglementeze inteligent relaţiile interpersonale într-o societate. Avem legi la fel sau cel mult la fel de inteligente ca membrii Parlamentului. Chiar dacă, siliţi de împrejurări trebuie să adoptăm legi după model european, cu un asemenea Parlament nu e de mirare că şi ajustările sunt catastrofale. Un exemplu elocvent este chiar această lege a declarării averii care, deşi poartă amprenta unei legi europene, prin “adaptările” realizate de “inteligenţii” noştrii parlamentari, nu a reuşit să ne lămurească decât în privinţa prostiei (sau superficialităţii) unora dintre ei.
Şi ca să nu mai existe nici o urmă de scuză privind greşelile aleşilor neamului vă reamintesc reproşul lui Taleyrand către Napoleon, atunci când acesta a ordonat uciderea ducelui d’Enghien, posibil urmaş regal la tronul Franţei: “Sire, este mai mult decât o crimă, este o greşeală!” Într-adevăr, greşelile pe plan politic sunt uneori mai grave decât crimele, pentru că o crimă are o singură victimă pe când o greşeală politică are ca victimă un întreg popor! De aceea greşelile politice şi în speţă greşelile politicienilor sunt de neiertat!

PS. Un studiu interesant l-ar putea face un specialist de talia domnului Dâncu, dar mult mai obiectiv, descifrând motivaţiile pentru care anumiţi oameni politici, cu evidente posibilităţi mareriale au preferat să se dea săraci lipiţi pământului. Să fie o mutare inspirată sau o mare greşeală, care însă se va contoriza la sondajul imediat următor?

Ioan Albescu
28 mai 2003

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.