Învăţământ (I)

Sistemul de învâţământ ca şi sistemul de cultură al unei ţări sunt extrem de dificil de evaluat pentru că rezultatele lor se ascund într-o sumedenie de domenii, se înfăţişează după o lungă perioadă de timp şi există o intercondiţionare cu alte cauze care este greu de descifrat. Pe de altă parte, o serie de analize teoretice ale acestor domenii de activitate pot fi profund alterate de premisele pe care le au la bază. Bunăoară, învăţământul nostru este profund afectat teoretic de premisa în general greşită după opinia mea ca în final acesta să asigure copilului (tânărului) un bagaj minim de cunoştinţe zise de cultură generală. La noi deci, s-a împământenit ideea unui învăţământ enciclopedic capabil să “îndese” în mintea copilului cât mai multe noţiuni şi date. Ponderea efortului de învăţare este centrată pe memorie iar datele şi conceptele sunt de multe ori din zona cea mai perisabilă a culturii. Spre deosebire de alte concepţii despre învăţământ, absolventul nostru pare a fi “deştept” în sensul că (dacă într-adevăr a asimilat ceea ce i s-a cerut la şcoală) într-o conversaţie mondenă nu se poate face de ruşine, dimpotrivă, dar utilitatea cunoştinţelor sale nu depăşeşte zona colocvialului sau a performanţelor de memorie. În contrast, învăţământul american şi chiar cel german este mai pragmatic, în primul rând prin faptul că este mult mai adaptat varietăţii. Sistemele de învăţământ occidentale nu îşi propun să fie la fel pentru toţi copii şi nu neapărat adaptate la nivelul de posibilităţi materiale al părinţilor ci mai degrabă la nivelul de posibilităţi intelectuale al copilului. Iar grija cea mai mare este să nu se irosească un copil inteligent. La noi, ultimii cincizeci de ani au fost marcaţi de grija pentru copii submediocrii, ceea ce a implicat automat neglijarea vârfurilor. Culmea este că în paralel şi cu totul neoficial s-a dezvoltat şi un sistem de învăţământ pentru elite care a alimentat cu performanţe dintre cele mai frumoase Olimpiadele şcolare internaţionale. Ca aceste performanţe să nu fie socotite în contul sistemului nostru de învăţământ, voi sublinia faptul că întotdeauna succesele copiilor români s-au datorat unor profesori de elită care au reuşit să convingă neoficial conducerile şcolilor respective să adopte un program special pentru unii dintre copii care dovedeau talent şi disponibilitate. Aceste experienţe nu numai că nu au fost generalizate, dar au şi fost ascunse cu grijă pentru a nu fi acuzaţi de elitism profesorii şi directorii respectivi, un pericol foarte mare pentru vremea respectivă. S-a spus mult timp şi se mai spune şi astăzi că avem o şcoală foarte bună. Că “producem” un absolvent deştept şi bine pregătit pentru viaţă. Că efortul nostru în acest domeniu a fost, cu excepţia îndoctrinării politice, absolut meritoriu. Să vedem dacă această remarcă are sau nu consistenţă şi valabilitate. În primul rând, vom elimina referirile la performanţele de vârf, adică la rezultatele la olimpiadele internaţionale şi la cererea extrem de mare a tinerilor specialişti români de elită peste hotare. De ce? Pentru că nu poate fi cadorisit un sistem cu un efect pe care nu numai că nu şi l-a propus, dar în teorie nici nu la dorit. După cum spuneam principalul efort al sistemului de învăţământ dinainte de 89 nu erau elitele ci mediocrităţile şi mai ales submediocrităţile. Meritul mare aici, în domeniul elitelor îl au anumiţi dascăli şi şcoli, metastructuri care au supravieţuit sau s-au format după anumite legi neoficiale şi după 89. Deci dacă este să analizăm masa absolvenţilor învăţământului nostru trebuie să vedem efectele pe care le-a avut instrucţia şcolară asupra evoluţiei acestora în anumite condiţii. Teoretic ar fi fost de aşteptat ca un absolvent înarmat cu un nivel minim de cultură generală să reziste la kitsh şi noncultură, să caute să-şi împrospăteze bagajul de cunoştinţe cu alte valori şi date în concordanţă cu ce a învăţat în şcoală. Dacă ne uităm însă la fenomenul de masă al nonculturii, al kitchului care a explodat imediat după 1989 în România, putem spune că la acest capitol învăţământul nu a luat notă de trecere. Nebunia romanelor tip Sandra Brown, mania generalizată a manelelor, succesul imens al unor emisiuni de tip “Big Brother” şi alte formule de scormonit în mizeria sufletească umană precum şi în sfârşit pasiunea în masă după un anumit tip de filme indiene (pentru că s-ar putea să existe şi filme indiene de toată lauda din punct de vedere intelectual) sunt tot atâtea note proaste pentru învăţământul românesc. Sunt dovezi foarte convingătoare fie că efectul înmagazinării unor date şi cunoştinţe pe care nu le-au înţeles a fost nul, fie că de fapt nici nu s-a realizat ceea ce s-a dorit, totul fiind deci o spoială de cultură şi rodul unor raportări mincinoase. Mă tem însă că această ultimă justificare, aceea că dacă se făcea serios ceea ce s-a propus nu se putea ajunge în această situaţie este o cumplită amăgire. Eu chiar cred că au fost destui de mulţi care şi-au însuşit corespunzător programa şcolară, însă defectul mare a acestei concepţii despre învăţământ rezidă în faptul că nu s-a pus deloc accent pe judecată, pe discernământ, pe înţelegerea conceptelor şi datelor acumulate, pe raţiunea de a fi a acestor cunoştinţe. În fapt, chiar şi cei care aveau cunoştinţele necesare nu şi le-au putut folosi pentru că nu au fost învăţaţi să discearnă de ce acele cunoştinţe erau bune şi de ce altele nu sunt bune. Mai mult chiar, pe fondul acestor vulnerabilităţi în gândire, majoritatea nu au putut concepe că mass media ar putea promova şi altceva decât valoare, fiind teribil de bulversaţi de subcultura care s-a revărsat din abundenţă după 89 pe toate canalele de televiziune, inclusiv pe postul naţional în numele libertăţii de exprimare. şi să nu uităm că la această proastă înţelegere a contribuit şi elita noastră intelectuală. Îmi aduc aminte că cineva, persoană de altfel foarte respectabilă şi tocmai din cauza asta evit să-i dau numele, a lansat sloganul jenant din punct de vedere intelectual că 89 ne-a adus libertatea de a înjura. şi de atunci, tot obosim în a ne folosi în felurite moduri de această aşa zisă libertate…

Ioan Albescu
22 august 2003

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.