Învăţământ (II)

Spuneam în articolul precedent că învăţământul nostru nu l-a pregătit pe tânăr pentru a rezista la avalanşe de kitch şi noncultură. Dar de fapt întrebarea e ce l-ar fi putut apăra de aceste forme de agresiune intelectuală?
Pentru a înţelege aceste fenomene sociale să facem o mică analiză neacademică şi probabil mai originală a zonei mai sus aminitite. Ce este noncultura, care este de fapt esenţa acesteia.
Romanele de tip Sanda Brown, revistele de tip “Povestea mea” sau telenovele şi filmele indiene, toate adunate sub semnul pseudo sau chiar nonculturii au afectat în principal partea feminină a subiecţilor. Filmele de groază, aşa zisele horror sau cele agresive, de tip Rambo sau Van Damme precum şi întreaga gamă de produse porno au cucerit parte masculină a populaţiei. Care este însă numitorul comun al acestor artefacte? Ce le face deosebit de atrăgătoare şi în acelaşi timp deosebit de păguboase? Ce nocivitate prezintă, dacă prezintă şi cum poate fi ea contracarată? Există vreun risc pentru consumatorul de asemenea produse culturale şi care ar fi acesta? Cum poate un sistem de învăţământ bine gândit să contracareze tentaţia sau dorinţa de a ingera asemenea acte subculturale?
Ca o primă constatare, se poate vedea faptul că după asemenea experienţe pseudoculturale nu rămâi decât cu o senzaţie, cu o stare a simţurilor şi nu cu un mesaj spiritual. Cu alte cuvinte, aceste produse culturale nu sunt destinate intelectului ci simţurilor. În general, deşi există o reţetă mult diferită pentru bărbaţi faţă de femei, produsele subculturale sunt produse ce fac apel la instincte şi nu la raţiune. Instinctul matern la femei şi instinctul de agresiune la bărbaţi. De cele mai multe ori, aceste experienţe zise culturale produc dependenţă. Adică după ce ai citit sau ai văzut mai multe filme de acest gen simţi nevoia (uneori chiar dramatică) să consumi acelaşi tip de produs. Din punctul meu de vedere, aceste produse pot fi numite fără teama de a greşi droguri culturale şi trebuie tratate în consecinţă. Ca şi drogurile chimice care epuizează organismul de resursele fizice, cele culturale epuizează intelectul de resursele spirituale. Aşa cum un drogat dependent de cocaină pierde din greutate, sănătatea i se subrezeşte, devine obsedat doar de drogul său, şi în cazul unui drogat de filme porno să zicem, mintea i se întunecă, nu mai este capabil să îşi folosească resursele intelectuale pentru alceva, performanţele lui spirituale sunt în cădere dramatică şi tot timpul este bântuit de fantasme erotice. Desigur, diferenţa sensibilă între aceste două tipuri de droguri este că cele fizico-chimice au efecte extrem de clar vizibile pe când cele culturale au efecte mai subtile, mai greu de perceput şi mai imprevizibile. O altă diferenţă notabilă este că în ceea ce priveşte drogurile fizico-chimice ştiindu-se relativ exact care sunt acestea se pot lua măsuri de interzicere a producerii şi consumului, pe când în cazul drogurilor culturale este greu de clasificat şi mai ales nu se poate interzice accesul pentru că intervine problema delicată a cenzurii. Dacă nu mă înşel, există în anumite ţări opţiuni pentru liberalizarea anumitor droguri, punându-se accentul pe prevenire. Această filozofie ar putea fi generalizată. În definitiv, ca şi în cazul drogurilor culturale, există liberul arbitru: poţi să te nenoroceşti dacă doreşti, esenţialul e să o faci cu bună ştiinţă, adică în cunoştinţă de cauză. După opinia mea ar trebui adoptată pe de-o parte o liberalizare generalizată a oricărui fel de drog în paralel cu o informare corectă asupra riscurilor fiecărui caz în parte. În definitiv, fumatul reprezintă un drog, poate mai uşor decât alte droguri, dar tot drog poate fi numit, prin faptul că produce dependenţă şi reprezintă un risc pentru sănătate. La fel şi celelalte droguri. Dar este un drog acceptat de societate.
Desigur, riscurile în diferitele cazuri de drog sunt diferite, dar nu văd de ce societatea trebuie să intervină, uneori împotriva voinţei tale ca să te laşi de drog. Statisticile au demonstrat că de câte ori cel drogat nu este convins de faptul că face un lucru periculos, de atâtea ori el se reapucă de drog, adică efortul făcut de societate (majoritatea tratamentelor sunt plătite de stat) este inutil. Si atunci la ce bun? De ce să plătesc eu din impozite un serviciu inutil pe care nu-l doreşte nici măcar cel care beneficiază de el? Cred însă că mult mai important este ca individul să conştientizeze pericolul şi să aibă voinţa necesară pentru a se lăsa. Si asta poate fi ca efect al unui anumit tip de învăţământ.
Revin deci şi pledez pentru un învăţământ pragmatic care să înarmeze pe individ cu datele absolut necesare dar în primul rând cu raţionamente, cu judecăţi de valoare prin care să poată discerne ce e rău şi ce e bine pentru el şi implicit pentru societatea pe care o reprezintă. Plec de la premisa că dacă fiecare individ în parte o duce bine, o duce bine şi societatea în care trăieşte.
În şcoală învăţăm acum despre tot felul de abstractităţi, de parcă fiecare elev ar urma să devină academician, doctor honoris causa, dar nu învăţăm ce să mâncăm şi cum să mâncăm! Învăţăm despre capitalele lumii dar nu ştim să ne comportăm civilizat, cum să ne îmbrăcăm şi cum să ne purtăm! Ne însuşim informaţii despre teoria mulţimilor dar nu ştim să purtăm o conversaţie, nu ştim să ne respectăm interlocutorul sau nu cunoaştem arta de a fi sociabili! Învăţăm botanică şi zoologie dar nu ne cultivă nimeni priceperea şi bucuria de a creşte un ied sau de a cultiva o floare! Învăţăm să citim corect dar mă îndoiesc că înţelegem mesajul imprimat pe toate pachetele de ţigări “Fumatul dăunează grav sănătăţii!”. Scoala nu ne învaţă nimic în ceea ce priveşte voinţa de a urma un crez în viaţă, inclusiv voinţa de a ne împotrivi tentaţiilor de tot felul, începând cu tentaţia de a chiuli, de a lenevi, adică de a pierde timpul (pentru că şcoala nu ne învaţă că cel mai important capital al unui om este timpul, pe care nu-l poţi cumpăra nici măcar cu bani) şi sfârşind cu tentaţia de a “priza” sau de a fuma!
Dacă nu greşesc, şcoala noastră în forma actuală este ca o imensă bibliotecă în care eşti vârât cu de-a sila şi în care eşti silit să citeşti de-a valma tot felul de lucruri inutile pentru viaţă dar utile probabil pentru o conversaţie de salon. Nu mă mir că posedând acest bagaj de cunoştinţe fiecare român se înghesuie să participe fie implicat în direct fie urmărind la televizor, nenumăratele talk show-uri, adică sporovăieli inutile pe teme facile. Pentru că şcoala asta ne-a învăţat: să vorbim la infinit fără nici o finalitate practică. Aş dori o şcoală care să mă înveţe să vorbesc mai puţin şi să fac mai mult!!! O şcoală care să mă înveţe că trebuie să învăţ tot timpul! O şcoală care din primele clase să mă facă să fiu mândru că voi face o meserie (de ce atâta ruşine să urmezi o şcoală profesională??!!) să mă călească pentru a-mi înfrânge pornirile animalice, o şcoală care să-mi dezvolta voinţa de a face ceva în viaţă. O şcoală care să mă înveţe să judec, să-mi asum riscurile şi să-mi maximalizez şansele. O scoală care să mă înveţe să mă cunosc pe mine însumi şi să mă valorific la maxim. O şcoală care să nu mă înveţe numai cuvinte ci şi sensuri şi învăţăminte. O şcoală care să nu mă înveţe utopii ci să-mi arate, chiar dacă uneori dureros ce înseamnă viaţa reală, autentică. O şcoală care să nu mă face neapărat mai deştept ci mai degrabă mai înţelept. O şcoală care să nu mă chinuie învăţând pe de rost zeci de poezii, ci să-mi cultive plăcerea de a savura farmecul poeziei, al literaturii autentice, al muzicii bune, al picturii sau sculpturii. O şcoală care să mă formeze ca om şi cetăţean capabil să contribui prin propria mea prosperitate la prosperitatea întregii societăţi în care trăiesc!

Ioan Albescu
25 august 2003

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.