Jacques Elias

înainte de a fi evreu a fost român, înainte de a fi român a fost un mare OM!

Sunt convins că puţină lume ştie cine a fost Jacques Elias. Nici eu nu ştiam până acum câteva zile şi eram oarecum convins că e un doctor de vreme ce un spital din Bucureşti purta numele său. Este vorba de celebrul Spital Elias, celebru pentru că înainte de 89 servea interesele nomenclaturii. Acum, dacă nu mă înşel, este al Armatei. Dar să revenim la problema noastră, a personajului ce poartă numele de Jacques Elias.
Într-o ţară în care astăzi cel mai important sport naţional, după cel al pierderii timpului la televizor, este hoţia, practicată atât la nivel mare, ajungând la cifre ameţitoare, dar şi la nivel modest, adică sub forma unor mici găinări, să afli că a existat cineva care a practicat pe dos acest obicei împământenit de veacuri şi încă la scară mare, poate constitui un şoc înspăimântător. Într-o ţară în care a devenit parcă o normalitate să vezi cum unii, nu puţini, dar fără nici o jenă, deşi clamează pe toate drumurile că vor garanta proprietatea, se înfruptă din ea deşi nu e a lor, să afli că a existat cineva care dimpotrivă, a donat propria sa proprietate şi care nu era deloc mică, este fără îndoială incredibil. şi totuşi, acest gest sublim şi acest om care seamnănă mai degrabă cu un extraterestru printre români a existat şi s-a numit Jacques Elias. Zilele acestea s-a consumat un eveniment cu o semnificaţie ieşită din comun: a fost comemorat cu prilejul împlinirii a opt decenii de la trecerea în nefiinţă cel care a fost Jacques Elias, cel care a donat în 1923 Academiei Române o avere uriaşă. Pentru că se cuvine să ne amintim cu respectul cuvenit şi să reparăm nedreptatea uitării personalităţii acestui mare român (care era însă evreu ca naţionalitate) vom reproduce scurta prezentare pe care i-a făcut-o domnul Teşu Solomovoci în ziarul Ziua (22 octombrie 2003):
Jacques Elias era un evreu credincios religiei sale şi un cetăţean bun al ţării care îl înpământenise. Spune acad. Nicolae Cajal: “Departe de zgomotul lumii, Elias a dus o viaţă sobră, de o mare discreţie, preocupându-se de afacerile băncii sale, ale intreprinderilor sale, sau de acte de binefacere. Modestia şi abzicerea de sine, care l-au caracterizat în întreaga sa viaţă, au pornit dintr-un sentiment şi o convingere atât de profunde, încât a lăsat, testamentar, ca numele sau să nu fie în evidenţa şi Fundaţia Culturală, ce se va crea cu averea strânsă de el să poarte numele tatălui său “Menachem Elias”. A fost un nobil binefăcător, şi Academia Română consideră ca o datorie de onoare de a lucra şi veghea la realizarea gândurilor sale umanitare şi patriotice, spre pomenirea numelui său şi al părintelui său iubit şi spre gloria ţării în care a trăit şi care a produs astfel de suflete nobile”.
Ca mărturie a gratitudinii pentru serviciile aduse ca “proprietar şi bancher” sau ca “intemeietor al industriei zaharului”, Regele Carol I i-a acordat lui Jacques Elias numeroase titluri de onoare şi decoraţii: titlul de Cavaler şi de Ofiţer al Ordinului “Steaua României (în 1889 si 1901), titlul de Ofiter şi Comandor al Ordinului “Coroana României” (în 1891 şi 1909), medalia “Meritul Comercial şi Industrial clasa I (în 1913), etc.
Elias avea geniul comertului. În cei 79 de ani de viaţă (1844-1923) a strâns cu pricepere şi sârg o mare avere (Hotelul Continental şi Patria din Bucureşti, 9 imobile exceptionale la Viena, 2 mine de mercur în Dalmaţia, imobile la Berlin, Roma şi Paris, Fabrica de zahăr din Sascut, Spitalul Elias, moşii cu mii de hectare, ferme agricole, şi miliarde în bunuri publice şi acţiuni la Wasington, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. şi totul a fost lăsat testamentar Academiei Române. În 1923, la înmormântarea lui Elias a participat întreg guvernul român din acele timpuri. Savantul Grigore Antipa sublinia: “În numele culturii româneşti, Academia Română, recunoscătoare, vine sa uneasca glasul ei cu cel al rudelor, prietenilor şi devitatilor defunctului Jacques M. Elias, spre a se ruga pentru odihna sufletului său. Viaţa, sentimentele nobile şi patriotismul lui Jacques Elias merită într-adevar a servi de pildă tuturor cetăţenilor acestei ţări: a muncit fără odihnă până la cele mai adânci bătrâneţi, a adunat ca o albină, fără a cheltui pentru sine decât strictul necesar unui trai de o modestie exemplară şi a destinat apoi tot fructul muncii sale realizării unui măreţ ideal, care este înălţarea patriei, prin crearea de institutii de cultură, de preferinţă de cultură practică şi înfrăţirea fiilor ei prin tovărăşie de muncă, de bucurie şi de suferinţă. Dormi în pace nobil binefacător…”
Gestul său, aproape incredibil, a impresionat elita conducătoare a vremii, impresionează şi astazi. (aş îndrăzni să spun că astăzi impresionează chiar mai mult. Nota mea) Scria Nicolae Iorga, în ziarul “Neamul Romanesc”, la 9 iunie 1923: “Numai boierii din alte vremuri învăţaseră naţia noastră cu astfel de largi danii, iar de la ei nimeni până la Jacques Elias, nici dintre urmaşii lor, nici din rândurile burghezilor bogaţi nu i-a imitat. Dar importanţa socială a testamentului lui Jacques Elias nu stă numai în aceea că el aminteşte tradiţiilor acestei ţări în ce priveste datoriile clasei avute faţă de obşte, ci şi faptul că el lasă întreaga avere pentru cultură. Se vor face din banii săi şcoli, unde se vor primi elevii fără deosebire de naţionalitate. El a înteles că aceea ce lipseste ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunţe la orice gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană, pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor săi, pe pământul unde a trăit”.
Închei prezentarea din ziarul Ziua şi îmi permit să fac câteva comentarii pe marginea acestui eveniment.
Nu ştiu cum să-mi explic discreţia, ca să nu zic altfel, de care a avut parte evenimentul mai sus pomenit din partea mass media. Probabil că ne e ruşine să aducem la lumină acest caz sublim, într-o perioadă de mizerie morală de nedescris pe care o traversăm. Dar ce mă îngrozeşte cel mai mult este că ne-ar putea fi ruşine pentru faptul că acest cetăţean român, care a ieşit din orice tipare de comportament şi care ar trebui să intre în galeria sfinţilor României, este evreu! Aici aş putea să fiu hulit că păcătuiesc. Cum adică, un evreu să fie considerat sfânt şi eventual sanctificat în România?!!! Dacă îmi aduc însă bine aminte, Hristos, principalul personaj al religiei noastre ortodoxe nu era român! Dar e sfânt prin ceea ce a făcut! Ca să nu mai spun că sfânt a devenit chiar foarte recent şi Stefan cel Mare, care, dacă mi-aduc iarăşi bine aminte din ceea ce am citit, nu prea a avut nimic sfânt când a ctitorit o sumedenie de copii cu cine a vrut şi cu cine nu a vrut. şi dacă mai vreţi ceva, mi se pare un gest de mare curaj, înţelepciune şi generozitate acela făcut de ctitorii Mănăstirii Voroneţ, care au inclus printre sfinţi pe Aristotel sau pe Platon, tocmai pentru marea lor nobleţe spirituală şi nu s-au impiedecat de amănuntul nesemnificativ că aceştia n-aveau nici în clin şi nici în mânecă cu Biblia. Dar hai să nu intrăm peste atribuţiile Bisericii Ortodoxe Române ci să ne mărginim la cele laice.
Cred că existenţa de excepţie a lui Jacques Elias pune în dificultate doctrine politice. El poate fi socotit pe bună dreptate liberal pentru că întreaga sa viaţă a fost dedicată muncii de acumulare a bogăţiei. Dar nu prin speculaţii financiare, cum ar zice unii astăzi, prin inginerii financiare, ci prin lucruri palpabile precum industria zahărului, (oare ce s-o fi ales astăzi din industria zahărului fondată de Elias) turism, etc etc. Dar gestul lui testamentar este un sublim gest social democrat! Dar un gest pentru ţară şi nu pentru propria sa glorificare!!! Gândiţi-vă, vă rog, că acest om putea foarte bine să doneze această imensă avere unei sinagogi!!! Sau comunităţii evreieşti din România! Nimeni nu l-ar fi blamat, nimănui nu i s-ar fi părut un gest nefiresc, decât în măsura în care a-ţi da întreaga ta avere unei comunităţi poate fi considerat un gest nefiresc. Ei bine, acest om a preferat să-şi dea averea Academiei Române! României! Ultima sa investiţie a fost în cultură!!! Ce gest patriotic mai sublim am putea imagina!!! Cred că se cuvine să învăţăm la şcoală o asemenea lecţie de patriotism! Gestul lui echivalează cu marile fapte de curaj ale Eroilor Neamului nostru. Este o obligaţie morală pentru noi de a onora aşa cum se cuvine un asemenea act de rară nobleţe spirituală!
Într-o perioadă în care se poate constata o creştere, nu neapărat spectaculoasă sau evidentă, dar o creştere a sentimentului antisemit mai ales în rândurile tinerei generaţii, cultivat într-un mod foarte perfid de forţele extremiste aflate în permanentă campanie electorală, a nu fructifica acest moment pentru a spulbera prejudecăţile despre evrei ce se înfiripă în mintea prea crudă a tinerilor pare a fi nu o crimă (cum îi spunea Talleyrand lui Napoleon) ci o cumplită greşeală politică.
Ei bine, dacă Biserica Ortodoxă română nu poate sau nu doreşte să-l sanctifice pe Jacques Elias, statul român ar trebui să-l zeifice, să-l ridice la rangul de Erou Naţional!!! Orice ţară are nevoie de modele care reprezintă repere pentru popor. Cu puţine excepţii, care din nefericire nu se bucură de atâta popularitate ca altele, noi avem doar Eroi Naţionali a căror mâini sunt mânjite de sânge, e drept, de sângele duşmanilor, dar tot sânge omenesc se numeşte. Nu mai vorbim de faima distorsionată de care se bucură în străinătate Vlad Ţepeş, un alt Erou Naţional. Sigur, îl avem şi pe Constantin Brâncoveanu, şi pe Constantin Brâncuşi şi mulţi alţii, dar îi glorificăm pe Mircea pentru Rovine, pe ştefan cel Mare pentru Podul Înalt, pe Mihai Viteazul pentru intrarea la Alba Iulia, pe Carol I pentru Griviţa, pe Antonescu pentru trecerea Prutului şi aşa mai departe. Eu cred că a venit vremea să ne reconsiderăm Eroii. Nu pentru că cei mai sus enumeraţi n-ar binemerita gloria de care se bucură, dar în această perioadă în care nu mai trebuie să ne luptăm cu duşmani externi şi, cred eu, ar trebui să ne luptăm cu noi înşine, cu zgura din propria noastră conştiinţă, Eroul Naţional pe care trebuie să-l cinstim şi să-l cultivăm ca model cu sfinţenie este cel care a dat cele mai îndârjite lupte pe plan spiritual, dovedind un spirit înalt de sacrificiu şi o generozitate sufletească ieşită din comun cum ar fi Constantin Brâncoveanu şi nu departe de el Jacques Elias.
În acest moment de comemorare, vreau să vă mărturisesc că mi-e ruşine că nu am ştiut atâta vreme despre acest concetăţean de-al nostru şi că mă mândresc cu faptul că s-a născut şi că a trăit în aceiaşi ţară în care m-am născut şi în care trăiesc şi eu!

Ioan Albescu
23 octombrie 2003

PS Înainte de a ne face inventarul evreilor, victime ale progromurilor din România, ca să vedem dacă trecem sau nu pragul de Holocaust, adică să ne dezgropăm murdăria din propria noastră Istorie, (act de higienă psihiatrico-socială şi politică absolut necesar nu numai în ceea ce priveşte Holocaustul dar şi Comunismul) ar trebui să ne readucem în atenţie toate actele marilor noştrii înaintaşi care au contribuit la ridicarea spirituală a neamului şi să le valorificăm pe post de balsam pentru sufletul nostru şi implicit al poporului nostru.
PPS Ştiu că unii mă vor compătimi sau chiar mă vor înjura pentru aceste rânduri, pentru admiraţia (sinceră) şi probabil un pic cam exaltată pe care o port acestui Om de care am aflat recent. Mă voi mărgini să-mi exprim totala mea compasiune pentru starea nenorocită în care se complac! Prefer să greşesc admirând (prea mult) decât să-mi cultiv ura!

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.