Nedumeriri

Ceea ce m-a deranjat cel mai mult înainte de 89 au fost etichetele ce caracterizau diferitele fenomene, rezoluţiile cu valoare absolută la adresa diferitelor situaţii, tonurile extreme de alb sau negru, judecăţile bipolare, simplificatoare de tip foarte bun/foarte rău asociate diferitelor ipostaze.
Astfel, orânduirea socialistă era calificată, fără nici o umbră de îndoială, ca fiind “cea mai avansată orânduire” din lume, iar comunismul ca un sistem care nu mai putea fi depăşit de nimic şi de nimeni, un fel de panaceu universal pentru tot ceea ce putea fi imaginat sau creat de către om sau natură. Pe de altă parte, capitalismul era definit ca o orânduire socială “în putrefacţie”, “pe marginea prăpastiei”, o construcţie socială depăşită şi în agonie. Muncitorul era prezentat ca singurul şi autenticul “creator de valori materiale”, clasa muncitoare ca cea mai progresistă forţă socială, în contrast, capitalistul era redat ca un tip rapace, ahtiat după profit şi lipsit de orice scrupule în exploatarea neajutoratului muncitor iar burghezia şi moşierimea creionate în culorile cele mai sumbre sau caricaturizate la extrem. Pentru ca aceste “realităţi” să fie respectate aşa cum se cuvine, era periculos să ai vreo undă de indoială la adresa virtuţilor socialismului şi era grav să-ţi scape vreun cuvânt de laudă la adresa capitalismului. Dacă cumva însă se întâmpla să încalci aceste reguli nescrise se intervenea de către organele abilitate fie cu brutalilate, ca prin anii 50-60, fie cu rafinament diabolic şi perfidie ca prin anii 70-80, ca să ţii minte şi să nu mai repeţi greseala.
Iniţial, ca pionier sau elev utecist am crezut toate poveştile astea. Copilăria şi pubertatea acceptă cu uşurinţă stările radicale, tranşante. Aşa cum poveştile copilăriei m-au încântat cu personajele pure, imaculate, în luptă cu răul absolut, cu cele mai negre ipostaze ale negativului, mi-a fost uşor, aş spune că a fost chiar firesc să accept tabloul în alb şi negru zugrăvit de propaganda momentului. Petele de culoare pe acest tablou idilic au intervenit mai târziu când am descoperit cu stupoare contradicţii flagrante faţă de cele acceptate. În primul rând am fost şocat de calitatea produselor provenite din Occident. Nu se putea, mi-am spus eu, ca o orânduire atât de “putredă”, de “anacronică” să producă asemenea minuni tehnologice precum televizoare color şi radiouri portabile!!! Iar noi, alături de “bastionul” socialismului – Uniunea Sovietică – să nu fim în stare de aşa ceva!!! Un alt amănunt care m-a pus pe gânduri a fost că în timp ce o mulţime de concetăţeni de-ai noştrii căutau cu disperare să scape de “cea mai luminoasă orânduire, orânduirea socialistă” fugind în Occident, nici un cetăţean din vest, nici măcar un muncitor “crunt exploatat de capitaliştii veroşi” şi drogat cu “Coca-Cola” nu opta pentru a veni în paradisul clasei muncitoare de la noi. Cu cât timpul trecea iar documentarea mea devenea mai completă, lista contradicţiilor sporea până la a adminte că lucrurile de fapt stăteau pe dos. Capitalismul, aşa cum am putut să-l cunosc din sursele de informare pe care le aveam la dispoziţie reuşea în mai mare măsură decât socialismul să satisfacă nevoile omeneşti, să asigure un nivel de civilizaţie mai înalt decât socialismul. Nu o să uit niciodată momentul în care prin preumblările mele prin ţară am descoperit un sat neelectrificat, ceea ce era în cumplită contradicţie cu cele învăţate de mine la şcoală, cum că întreaga Românie fusese electrificată prin anii 60. Din momentul când am studiat statistica acordării premiilor Nobel pentru ştiinţă mi-a fost clar de partea cui înclina balanţa. O orânduire care nu e în stare să valorice capacitatea de creaţie ştiinţifică sau tehnologică a cetăţenilor ei, componentă esenţială pentru dezvoltarea economică şi socială, are ceva putred în alcătuirea ei. Cu atât mai mult cu cât potenţial ştiinţific exista în ţările socialiste, potenţial demonstrat de premiile de excepţie obţinute la mai toate materiile ştiinţifice la Olimpiadele Internaţionale.
A venit revoluţia din 89 şi, ca mai toată lumea, am trăit şi eu cu speranţa că erorile socialismului vor fi anihilate şi că vor acţiona şi la noi în ţară virtuţile capitalismului.
Se pare însă că m-am înşelat.
Procesul implacabil de distrugere/anihilare a intelectualităţii noastre a continuat, ce-i drept nu cu aceleaşi metode, dar cu rezultate net sporite. La care s-a adăugat un exod fără precedent şi de mari proporţii către Occident al tinerilor intelectuali talentaţi.
Mai grav este că pe fondul vechilor mentalităţi socialiste care persistă şi azi, ale dictaturii clasei muncitoare translatată în dicatura sindicatelor s-au înstăpânit cu repeziciune şi în proporţii înspăimântătoare cele mai negative aspecte ale capitalismului. În domeniul acesta am dat dovadă chiar de un exces de zel în a “implementa” cel mai ridicat nivel de corupţie capitalistă, cel mai înalt grad de birocraţie şi cel mai mafiot stil de rapt economic întrecând de departe cele mai reprezentative performanţe ale capitalismului autentic.
Şi în aceste condiţii am trăit şi clipa de graţie de a identifica glasul propagandei comuniste într-o variantă adapată momentului. Recent, cenzura aşa zisei societăţi civile a sancţionat cu violenţă, în cel mai pur stil capitalcultist (conceptul simetric pentru proletcultism) criticile domnului Ion Iliescu la adresa unor vulnerabilităţi ale capitalismului, înfierând cu mânie capitalistă spusele domniei sale şi declarându-l un adevărat duşman al societăţii capitaliste!!!
Să înţeleg din acestea că va trebui să retrăiesc momentele copilăriei pe negativ??, adică ceea era negru să fiu silit acum să văd alb şi ce era alb să fiu forţat să văd negru??? Trebuie neapărat, ca să nu fiu admonestat, sau Doamne fereşte, pedepsit să declar că socialismul a fost orânduirea caracterizată de putrefacţie morală şi ideologică şi că orânduirea capitalistă este cea mai înaintată şi luminoasă orânduire socială, viitorul de aur al întregii omeniri!!??
Sau să am luciditatea să recunosc că aşa cum înainte de 89 la noi în România nu se construia socialismul, tot aşa acum, după paisprezece ani de la Revoluţia din 89, la noi în ţară nu se construieşte capitalismul! Probabil istoricii peste ani vor descoperi ce…

Ioan Albescu
2 mai 2004

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.