De ce Traian Băsescu nu este Preşedintele meu (I)

Curtea Constituţională l-a declarat pe Traian Băsescu Preşedintele României. Pentru prima dată după douăzeci de ani, am sentimentul acut că domnul Traian Băsescu este Preşedintele unei alte Românii, nu cea a mea. Am sentimentul că domnul Traian Băsescu face parte dintr-o lume care locuieşte şi ea aici, în România, dar care are alte criterii de valoare decât ale mele. S-ar putea ca lumea domnului Băsescu să fie mai bună decât a mea, s-ar putea deci ca eu să mă înşel şi să fac parte dintr-o lume retrogradă care merită mai mult decât să fie ciuruită, lumea mea probabil merită să fie eliminată. Senzaţia pe care o am acum, am mai trăit-o cand eram foarte mic. Pe atunci nu înţelegeam mare lucru dar percepeam destul de clar că lumea României anilor 50 era şi ea împărţită. În lumea clasei muncitoare ajunsă în sfârşit stăpână pe mijloacele de producţie şi lumea burghezo-moşierimii care trebuia neapărat aruncată la lada de gunoi a istoriei. Din câte am aflat sporadic din discuţiile purtate în şoaptă de părinţii şi rudele mele, erau mai multe lăzi de gunoi ale istoriei, la Gherla, la Aiud dar ce mai cumplită ladă era la Canalul Dunăre Marea Neagră. Acolo a fost dus prin 52 şi tatăl meu, deşi până atunci nu se dovedise că era burghezo-moşier, ci un simplu învăţător. După aproape doi ani a revenit bucuros că demonstrase că a fost o eroare. Bucuros, dar foarte slab şi înfricoşat de moarte. Mai târziu mi-a povestit despre colegii lui de la Canal, numai profesori universitari, preoţi înţelepţi, doctori celebri, avocaţi de succes sau vlăstare de case princiare. Practic nici unul n-a rezista pentru că nu erau dedaţi cu munca. Cu munca fizică. Noroc că el crescuse la ţară ca fiu de ţărani şi era obişnuit să muncească. Aşa că cei care nu erau obişnuiţi cu munca au fost eliminaţi din istorie, aşa cum se preconizase. La şcoală am învăţat că ei erau de fapt duşmanii poporului, că mai erau duşmani ai poporului în viaţă, de care se ocupa puterea populară, chiaburii, spre exemplu şi intelectualitatea şovăielnică. Pe chiaburi puterea populară i-a strivit sub talpa proletariatului, iar intelectualitatea şovăielnică, am înţeles că a fost reeducată în spiritul luptei de clasă. Şi a fost mai bine, şi încet, încet s-a renunţat la cartele pentru pâine, ulei şi zahăr şi n-a mai fost foamete. În 1989, după revoluţie am realizat că de fapt mai toţi oamenii care au murit în acea perioadă în închisorile comuniste au fost oameni de mare valoare intelectuală, aşa numita elită a societăţii româneşti interbelice. Că România şi-a eliminat practic intelectualitatea sa de elită. Totuşi, după 89 nu a urmat ceva care să tragă la răspundere pe cei care au fost implicaţi în acest masacru. Deşi Traian Băsescu condamnase în Parlamentul României ororile comunismului, indivizii care participaseră în sistem la reprimarea libertăţilor cetăţeneşti, care contribuiseră mai apoi la teroarea impusă de cultul personalităţii lui Ceauşescu trăiau în deplină linişte şi pace şi-şi savurau pensii pantagruelice, ca ilegaliştii de prin anii 50. Mai mult decât atât, ultimul dintre vârfurile Securităţii, pe numele său Pleşiţă, avea chiar cinismul să se laude pe la diverse televiziuni ahtiate de horror cum a colaborat el cu teroristul Carlos şi cum a pus el la punct diverse asasinate la adresa diasporei române. Ei bine, a fost primul moment hotărâtor în care între mine şi domnul Băsescu care se lăuda pe toate drumurile cu condamnarea comunismului, s-a căscat o prăpastie. Cred că cel mai odios lucru de care se poate acuza un politician este ipocrizia. Să spui că condamni comunismul şi să tolerezi, sau mai degrabă să susţii prin pensii nesimţite torţionarii sistemului, cei care a garantat supravieţuirea comunismului mi se pare mai mult decât ipocrizie, este de-a dreptul cinism. Ceea ce a pus capac la toată această situaţie bizară a fost refuzul domnului Băsescu de a înainta în grad post mortem pe generalul Eremia, un general care a făcut ani grei de temniţă comunistă pentru că a condamnat cultul personaltăţii în 45, imediat după război. Asta în paralel cu acordarea de stele unor generali precum Oprea şi Onţanu a căror singure merite au constat în trecerea de partea lui Băsescu. După opinia mea, scandalul realizat de Vadim şi compania în Parlament cu ocazie citirii de către domnul Băsescu a condamnării comunismului, scandal absolut reprobabil şi jenant pălea în faţa scandaloasei situaţii a refuzului înaintării în grad a generalului Eremia, în faţa duplicităţii de care dădea dovadă domnul Băsescu. Era destul de clar pentru mine, lumea acestor ipocrizii şi măsuri scandaloase şi cinice, lumea duplicităţii domnului Băsescu nu era a mea!

Ioan Albescu
17 decembrie 2009

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.