Sindromul videocamerei

N-aţi observat ce influenţă de-a dreptul halucinantă o are videocamera asupra românilor? Politicieni sau simpli trecători pe stradă în faţa videocamerei se transformă subit încercând să pară altfel decât sunt în realitate, să spună lucruri care fie că nu le înţeleg, fie în care nu cred dar care, speră ei, le vor crea o mai bună imagine. N-am auzit nici un român să-şi decline competenţa şi să spună “nu ştiu” sau “nu mă pricep” la o întrebare în faţa videocamerei. Toţi se dau mari specialişti capabili să abordeze cu profesionalism şi competenţă orice problemă. {i nu e de mirare de vreme ce au în permanenţă în faţa ochilor, chiar pe micile ecrane, exemple de incompetenţă în acţiune. Este vorba de mult mediatizatul Parlament al României care furnizează cele mai strălucite cazuri de amatorism agresiv sau, mai rău, de lichelism cu ştaif. Nenorocirea este că mulţi au credinţa, cultivată cu grijă timp de vreo cinci decenii de partidul comuniştilor că Parlamentul, fiind for reprezentativ trebuie să cuprindă oameni care să reprezinte poporul. Vă aduceţi aminte probabil că Marea Adunare Naţională cuprindea ţărani, care veneau la lucrări în frumoase şi reprezentative costume populare, muncitori în salopete, femei cu coc, în sfârşit tot ce cuprindea mai semnificativ ţara în proporţiile cuvenite. Cât despre legi, astea le făceau alţii, cei prezenţi în Parlament având doar rolul decorativ de a aplauda. Din păcate această mentalitate este prezentă şi astăzi. Aşa se face că în componenţa Parlamentului avem pe lângă politicieni “profesionişti” şi oameni onorabili, foarte buni specialişti în domeniile lor de activitate dar nuli din punct de vedere al alcătuirii legilor. Ce caută, spre exemplu, un talentat şi recunoscut interpret al muzicii populare cum ar fi Ion Dolănescu în Parlament? Se pricepe el la legislaţie? Poate să facă el legi mai coerente, mai echitabile şi mai eficiente? Sau poate că e nevoie de legi mai melodioase, mai suave care să aline viaţa cetăţenilor. Sau nu ştim noi de fapt că domnul Dolănescu a intrat în nu ştiu ce bucluc şi are nevoie timp de vreo patru ani de protecţia imunităţii parlamentare! Bănuiesc însă că domnul Dolănescu fiind atins ca tot românul de sindromul videocamerei s-a gândit că are mult mai multe şanse să ajungă în paginile ziarelor sau pe micul ecran în calitate de parlamentar şi că astfel i s-ar ridica cota de popularitate. Din păcate socoteala s-a dovedit greşită. Chiar din primele zile de activitate, dânsul a reuşit să ajungă în prim planul presei dar într-un chip tare nefericit, ieşind cu imaginea foarte şifonată. Trebuie deci să ne obişnuim cu ideea că Parlamentul nu este o instituţie decorativă ci una ca oricare alta care are nevoie de profesionişti. {i mai trebuie să ne obişnuim să avem curajul de a spune “nu ştiu” atunci când într-adevăr nu ne pricepem sau chiar şi atunci când avem incertitudini în problema care este în discuţie. Trebuie deci să fim oneşti în primul rând cu noi înşine. Trebuie deci să ne comportăm ca adevăraţi profesionişti. Să facem efortul să ne pricepem din ce în ce mai bine într-un domeniu şi să evităm să încurcăm lucrurile, să ne băgăm ca musca în lapte în alte domenii la care nu ne pricepem.

Ioan Albescu

  1. #1 scris de anna, 9 octombrie 2011 - 23:08

    Oare numai românii se comportă aşa? Nu e totuşi o atitudine umană neputinţa de a spune,, nu ştiu,,?

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.