Ziua Unirii, ziua dezbinării noastre

Astăzi, 24 ianuarie, este Ziua Unirii. Cu mai mulţi ani în urmă, în condiţii istorice potrivnice, românii din Moldova şi Ţara Românească, călăuziţi de liderii politici din acea vreme au reuşit ceea ce puterile vremii nu vroiau, adică să se realizeze în fapt unirea celor două provincii române. Nu spun că acest gest istoric şi eroic a fost înfăptuit în unanimitate, nu spun că nu au existat şi români care din convingere au luptat să nu se realizeze acest ţel milenar al naţiunii române, spun doar că au prevalat sentimentele de frăţie, de unitate al celor care aveau o singură limbă şi o singură cultură. Nu pot să susţin că Alexandru Ioan Cuza ales şi în Moldova dar şi în Ţara Românească a fost un domn perfect, că lucrurile s-au desfăşurat în deplină armonie şi ordine, susţin că în acea epocă majoritatea românilor au simţit că trebuie să trăiască în aceiaşi mare familie care se numeşte Ţară şi mai apoi să se sacrifice în Războiul din 1877 pentru a ne căpăta demnitatea ca mare familie în familia popoarelor europene şi să desăvârşească ceea ce au început prin Marea Unire de la 1918. Acuma, după atâta vreme şi după ce mi s-a mai estompat educaţia comunistă cultivată vreme de patru decenii, privesc cu alţi ochi gestul “monstruoasei coaliţii” care l-a dat jos pe Cuza. Nimeni nu cred că poate să minimalizeze rolul enorm pe care Alexandru Ioan Cuza l-a avut în transformarea modernă a României. Sunt convins însă că la toate aceste procese Cuza a ascultat de consilierii săi, de sfaturile lor preţioase. Dar când gustul puterii i-a întunecat minţile, clasa politică a reacţionat! Gestul de a-l detrona şi de a aduce domn străin mi se pare de un mare curaj şi de o mare viziune politică. Dacă vreţi, şi pe vremea aceea ca şi acum aveam nevoie de un management public performant, ţi atunci am adus un neamţ providenţial, care a făurit o Românie puternică şi prosperă; acum însă suntem nevoiţi să ascultăm de “nemţi” trimişi de FMI, ceea ce mi se pare de-a dreptul umilitor. Atunci, am hotărât noi ceea ce trebuia să facem, iar neamţul s-a dovedit un mare român, acum hotărăsc alţii şi ne trimit hotărârile lor prin emisari. Dar nu acesta e cel mai dureros sentiment pe care îl încerc în acest moment aniversar. De o vreme încoace, România stă sub semnul dezbinării. Cu o tenacitate fără pereche, cu o energie caracteristică oamenilor dezechilbraţi psihic, sistemele instuţionale din România s-au încolonat sub conducerea lui Traian Băsescu în a cultiva ura, pornirile viscerale, violenţele verbale dar şi fizice. Ne aflăm într-o perioadă similară cu cea din anii 50 ai secolului trecut în care Securitatea s-a dezlănţuit în a cultiva teroarea pentru a impune noul regim comunist. Prima care a suferit atroce atunci, dar şi acum, este cultura. Crima nu e că a dispărut mare parte din edituri, din reviste şi cărţi, dar ne-a invadat pornografia, kitchul, pseudocultura şi mai ales ignoranţa agresivă. Trăim o epocă bolnavă de nervi, isterizată şi cinică. Iar ca să fie încununată şi marcată cum se cuvine această zi de pioasă aducere aminte, preşedintele ţării, Traian Băsescu produce unul dintre cele mai violente atacuri la adresa opoziţiei (menajând însă PPDD) dovedind că şi-a atins limitele, ajungând să fie preşedintele sinelui său propriu dar nu al acestui popor oropsit!
Ioan Albescu 24 ianuarie 2012

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.