De ce suntem o ţară anormală!? (I)

Nu cred că spun o noutate când remarc faptul că isteria in România a atins cote periculoase. De la personalităţi cunoscute până la simpli cetăţeni cu volanul în mână ieşirile de o violenţă neobişnuită au devenit cotidiene. Fiecare personaj încearcă să-şi impună punctul de vedere nu prin raţiune, ci prin violenţa „argumentaţiei”, de la un ton ridicat, agresiv, până la ameninţarea cu forţa fizică sau chiar folosirea acesteia.
M-am întrebat deseori de unde provine această situaţie, ce generează această tendinţă din ce în ce mai evidentă, din ce în ce mai amplificată. A doua întrebare e la ce foloseşte, dacă nu cumva e în favoare cuiva?
După opinia mea este limpede că ceva nu e în ordine cu sistemul, există deci eroare de sistem care produce această situaţie! Pentru a înţelege mai bine m-am întrebat care este de fapt situaţia normala a unui sistem social numit ţară. Cum trebuie să funcţioneze în mod normal un sistem socio-politic într-o democraţie caracterizată prin economie de piaţă?
Simplificând cu brutalitate fără însă să se piardă esenţa problemei, cred că într-o ţară normală, atât pe plan politic cât şi pe plan economic există o serie de jucători dar şi o serie de arbitri care funcţionează în cadrul unui sistem de legi. Se poate presupune că fiecare jucător, fie că e plasat în spaţiul politic, fie în cel economic, încearcă să forţeze interpretarea legii în folosul său. Rolul arbitrilor, şi subliniez că nu e unul singur ci mai mulţi (ca la fotbal, un arbitru principal şi mai mulţi arbitri de margine sau asistenţi, în plus un rol important avându-l obseratorul federal) este de a interveni pentru a readuce în limitele legii anumite derapaje datorate unei interpretari subiective din partea jucatorilor. Cred ca aici importanta este claritatea legii dar şi corecta poziţie a arbitrilor. În plus cred ca arbitri trebuie să aibă şi instrument pentru corectarea poziţiei jucătorilor. Aceasta este, după opinia mea o situaţie normală, cu precizarea că o situaţie normală nu trebuie confundată cu o situaţie ideală. Există imperfecţiuni alelegii, pot exista unele decizii subiective ale arbitrilor, dar prin buna funcţionare a sistemului acestea pot fi diminuate până la un nivel acceptabil.
Să vedem care este situaţia la noi. Să începem cu situaţia pe plan politic, pentru că aici avem mari derapaje care ne alterează existenţa. Jucătorii sunt partidele politice grupate în trei formaţiuni: alianţa de la guvernare, alianţa din opoziţie şi partidele sau formaţiunile politice aflate în afara Parlamentului. Practic la noi formaţiunile din afara Parlamentului nici nu contează, ci sunt folsite cu scop propagandistic doar îăn preajma alegerilor. Legile sunt cele adoptate sau în curs de adoptare şi de bine de rău sunt în concordanţă cu legislaţia europeană, adică sunt croite şi adoptate sub supravegherea instituţiilor europene. Putem presupune deci că sunt acceptabile. Într-un sistem democratic sofisticat cum e cel european, arbitri sunt de mai multe feluri. Începând cu sistemul de justiţie, care are la rândul său o serie de arbitri specializaţi (Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, etc) şi sfârşind cu o serie de funcţii politice cu rol de arbitraj, cea mai importantă funcţie fiind cea a Preşedintelui statului. Mai cred că toate funcţiile de conducere ale unor organisme politice reprezentative, precum Senatul, Camera Deputaţilor, consiliile judeţene sau municipale au şi o componentă de arbitraj. O altă funcţie de arbitraj deosebit de importantă o reprezintă presa, de la ziare, la televiziuni şi Internet. Până aici similitudinea cu un meci de fotbal este acceptabilă.
Spre deosebire de un meci de fotbal însă, în politică cele două echipe nu sunt egale! Dacă tot suntem pe terenul comparaţiei, în politică meciul se ţine pe terenul echipei puterii. Iar gazdele pot altera soarta meciului nu numai prin zgomotul galeriei, (în cazul nostru mass media aservită statului) dar chiar prin modalităţi insidioase de a influenţa arbitri. Asta se numeşte corupţie politică! Ca şi concluzie, trebuie remarcat faptul că având la dispoziţie resursele statului, efectele derapajelor puterii sunt mult mai grave şi trebuie ţinute sub control de către arbitri. Nu degeaba se spune, de exemplu, că presa este câinele de pază al democraţiei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Curtea Constituţională.
În cazul nostru, al României, anormalitatea provine de la sistemul de arbitraj. Iar modelul grav eronat, provine de la vârf. Dl Băsescu s-a declarat de la bun început un presedinte jucător, deşi prin fişa postului un preşedinte trebuie să fie în primul rând arbitru. Dacă s-ar fi declarat un preşedinte jucător în echipa opoziţiei poate că nu era aşa de rău. Situaţia s-ar fi echilibrat într-o oarecare măsură! Nenorocirea e că dl Băsescu a demonstrat cu vârf şi îndesat că e un preşedinte jucător în echipa puterii. Din acest moment echilbrul instituţional s-a degradat grav şi astăzi nu cred că se mai poate vorbi de democraţie în România!

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.