Intoleranţa ortodoxiei tolerante

Moartea marelui regizor şi actor Sergiu Nicolaescu a declanşat o polemică furibundă, dând la iveală multe din absurditatile societăţii în care trăim.
Ne-am obişnuit să credem că ne-am născut creştini, adică formarea poporului român a stat sub semnul creştinismului o dată cu creştinarea populaţiei din Dacia de către Sfântul Andrei. Ne mândrim cu toleranţa credinţei noastre, cu ospitalitatea tradiţională şi cu inteligenţa proverbială a românului. Sunt momente ca acum când toate aceste mituri se dovedesc neîntemeiate.
Am participat mai demult, la începutul proaspetei noastre democraţii la o dezbatere la un radio cam anonim, în miez de noapte. A fost o experienţă pe care mi-am permis-o din curiozitate. La un moment dat, dezbaterea pe marginea limitelor şi virtuţilor ştiinţei a fost întreruptă de un telefon dat de o bătrânică care a avut curiozitatea să mă întrebe dacă cred în Dumnezeu. I-am răspuns cu onestitate că formaţiunea mea ştiinţifică nu îmi permite să cred într-o asemenea poveste. Şi că mi se pare mai important să nu mint. Că având ştiinţă despre credinţa hindusă mai degrabă aş fi înclinat să cred în sistemul filozofic al acestei aşa zise religii. A urmat ceva ce nu îmi închipuiam că poate să se întâmple într-o societate liberă. O serie de telefoane închizitoriale, date de nişte tineri care păreau capabili să mă linşeze pentru poziţia mea. M-am îngrozit pentru că nu mă aşteptam ca Inchiziţia catolică să existe şi să acţioneze în spaţiul meu cultural. S-au poate m-am înşelat, şi cu o întârziere de câteva sute de ani trăiam şi noi aceleaşi aberaţii. Ceea ce mi-a alinat durerea a fost că bătrânica a revenit şi mi-a zis că mai important e să fi cinstit, că în loc să fiu atacat ar trebui să fiu compătimit pentru vulnerabilitatea de a nu avea un reazăm la greu. Într-adevăr, trebuie să recunosc faptul că o dată ce admiţi că există un câmp imens al cunoaşterii pe care nu-l controlezi, ai o spaimă care nu poate fi potolită decât prin credinţă. Din nefericire credinţa creştină, fie ea şi ortodoxă mi se pare umilitoare pentru că se bazează pe frică, pe frica de moarte. Între frica de necunoscut şi frica de moarte ca pârghie a asumării credinţei creştine prefer frica de necunoscut! Amintirea acelor momente s-a şters din memorie. Acum îmi revine cu prilejul indignării unor troglodiţi care nu admit că cineva are dreptul la liber arbitru, adică la opţiunea de a-şi decide propria viaţă sau moarte. Mă întreb dacă Sergiu Nicolaescu ar fi făcut publică opţiunea sa înainte de a muri, ce s-a fi întâmplat. Ceea ce frapează este poziţia Bisericii Ortodoxe Române care dă dovadă de o optuzitate ieşită din comun. Nu ştiu cum o să-şi justifice o posibilă decizie de renunţare la această dogmă absurdă în momentul în care cimitirele nu vor mai putea să recicleze cadravele. Este un adevăr fundamentat ştiinţific că înhumarea nu mai e un procedeu eficient pentru reciclarea cadravelor, din ce în ce mai multe cadavre “refuzând” să putrezească. Pe vremuri, acest lucru dovedea în spiritul credinţei creştine că personajul era un sfânt şi părţi sau întegrul cadavru era expus spre a fi glorificat. Acum, din motive de cu totul altă natură, din ce în ce mai multe cadavre “refuză” să se descompună. Explicaţia este consumul de alimente organice îmbibate de conservanţi puternici. Am avut surpriza să găsesc într-o magazie spre exemplu un sirop care avea pe etichetă menţiunea că nu are nici un conservant şi care după ani de zile nu se alterase, nici o musculiţă nu supravieţuise. Băgăm în noi substnţe care ne “sfinţesc”, adică ne fac corpul incompatibil cu descompunerea. Şi atunci cum ne vom contopi cu natura prin înhumare. Cum vom deveni “ţărână” cum spune Biserica! Până la urmă şi Biserica Ortodoxă va trebui să admită incinerarea. Dacă nu cumva ea va fi impusă de stat. Dar nu acest aspect mă preocupă acum legat de moartea lui Nicolaescu. Ce m-a durut a fost afirmaţia dlui Cristian Tudor Popescu, o persoană la care ţin mult şi pe care îl preţuiesc potrivit căreia opera lui Nicolaescu nu are valoare artistică, niciun film al acestuia nedeclanşând la CTP nici o emoţie. Plec de la faptul că această afirmaţie este adevărată şi nu am nici o îndoială că este aşa. Dar concluzia este nu numai falsă, ci încărcată de o mare doză de aroganţă de care nu credeam că este în stare CTP. Emoţia este un sentiment subiectiv, foarte încărcată de doza de cultură a subiectului. Asta nu înseamnă însă că oameni simpli fără o cultură sofisitcată nu pot avea o emoţie. Asta nu înseamnă că emoţia lor este mai prejos de emoţia unui cinefil rafinat capabil să savureze elemente sofisticate ale artei. Am fost şi rămân adeptul ideii că diversitatea naturală care ne desparte nu ne ierarhizează, nu ne defineşte ca fiind superiori sau inferiori, nu ne dă dreptul de a decide în locul celorlaţi, ci ne induce obligaţia de a-i aduce la nivelul nostru dacă considerăm că suntem mai elevaţi, cu rezerva că nu întotdeauna poate avem dreptate. O altă fixaţie care nu credeam că poate fi acceptată de CTP este faptul că în perioada comunistă totul este alterat, că nimic nu scăpa de controlul ideologic al partidului stat. Această admiraţie pentru atotputernicia sistemului comunist este aberantă şi nu credeam că poate fi luată în considerare de către o personalitate atât de lucidă ca CTP. M-am înşelat, şi CTP e un om care poate greşi, după părerea mea. Din propria mea experienţă, în acest mecanism diabolic se puteau întâmpla fenomene paradoxale, greu de explicat pentru abordarea teoretico+academică a fenomenului. nu cred ca Nicolaescu a fost un executant ci mai degrabă cred că a fost un om care a vrut să-şi exprime propriile credinţe făcând ca şi acum ca şi în alte ţări compromisurile necesare pentru a-şi exprima crezul. Ceea ce însă trebuie apreciat şi omagiat este faptul că a făcut ceva, a creat ceva pentru semenii săi, indiferent de câştigul personal. De altfel, după cum a aflat presa averea strânsă de dl Nicolaescu este ridicolă, faţă de potenţialul său uriaş. Asta demonstrează că nu s- prea preocupat de binele său. Cred că dl Nicolaescu a crezut în ce ea ce a făcut. Mai cred că aprecierea unilaterală din punct de vedere artistic nu este productivă. Mai cred că mesajkul filmelor sale care au făcut rating de mari dimensiuni nu este negativ, ci âdimpotrivă este pozitiv. Nu tot ceea ce e comercial, este neapărat incompatibil cu eticul. Faptul că pentru unii filmele lui nu+i impresionează nu înseamnă că nu i-a impresionat pe mulţi alţii. Încă nu suntem egali din punct de vedere al sensibilitaţii şi mai ales din punct de vedere al culturii. Din păcate!!!

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.