Se închide cercul! (I)

      Ceea ce voi încerca să înfăţişez în cele ce urmează este cel mai cumplit coşmar care mă bântuie de la revoluţia din decembrie 89. Mărturisesc faptul că realizez că sunt marcat de patru decenii de vieţuire în regimul comunisto-securist al dictatorului Ceauşescu, că prin natura activităţii pe care am dus-o în acea perioadă am aflat lucruri care nu erau accesibile pentru oricine şi, tot prin natura activităţii mele de atunci, am exersat o puternică stare de suspiciune. Toate aceste premise pot fi socotite circumstanţe atenuante pentru cazul în care aş putea fi în greşeală, ipoteză care mi-ar salva unele speranţe.

      În ultima perioadă a Epocii Ceauşescu, mai ales în perioada de incantaţie şi proslăvire care a întrecut orice măsură a bunului simţ, am simţit o transformare accentuată a Securităţii, uneori pe propria mea piele. Securitatea nu mai era acea instituţie de forţă exclusiv bazată pe teroare şi abuz, cum era în obsedantul deceniu (1948-1958), ci a devenit mai inteligentă, teroarea fiind cultivată mai degrabă prin alte mijloace, în majoritate persuasive şi cu temei legal. În cadrul Securităţii au apărut tineri cultivaţi, manieraţi, inteligenţi, cu aprofundate cunoştinţe de psihologie socială, cu o vastă experienţă de manipulare a oamenilor. La un moment dat, mai ales în momentul declanşării “meditaţiei transcedentale” am avut sentimentul că se ajunsese la un aşa de mare grad de manipulare încât practic Securitatea guverna prin intermediul paranoiei lui Ceauşescu.

     Tehnica folosită era legată de gestionarea informaţiilor. Toate informaţiile deţinute de Securitatea erau furnizate factorului politic doar atunci când puteau fi în beneficiul acaparării şi mai accentuate a controlului şi a sporirii propriilor mijloace de informare/constrângere. Practic Securitatea ajunsese să strângă o imensă cantitate de informaţie compromiţătoare la adresa unor oameni aflaţi în posturi de decizie dar care informaţii stăteau “la dospit” până în momentul unei conjuncturi favorabile a fi folosite. Mai mult, în ultima perioadă punându-se un accent sporit pe vulnerabilităţile de la dosar, multe promovări cred că s-au făcut pe baza lipsei unor informaţii esenţiale compromiţătoare, care au transformat acele persoane prin ameninţarea de şantaj în persoane docile apte să îndeplinească ordinele Securităţii. În felul acesta, Securitatea şi-a asumat şi calitatea de a decide, specifică factorului judecătoresc, în speţă la noi în acea perioadă implicit factorului politic. Cu alte cuvinte, factorul politic, acea unică forţă conducătoare a societăţii ajunsese de fapt în situaţia de îndeplini o formalitate, adevărata decizie fiind în mâna Securităţii. La asta se adaugă faptul că Securitatea profitând de paranoia şi setea de adulaţie a lui Ceauşescu ajunsese la performanţa de a-i subordona slăbiciunile astfel încât acesta se comporta ca o păpuşă în mâinile păpuşarului-Securitate. Un exemplu elocvent îl constituie “meditaţia transcedentală” care ne-a arătat cât de puternică era influenţa Securităţii la adresa “sensibilităţii” lui Ceauşescu care, întunecându-i-se mintea,  a căzut în ridicol, luând nişte măsuri aberante inclusiv lovind în “gaşca” tovarăşei  Elena Ceauşescu. Personal, potrivit criteriilor care s-au aplicat eram pasibil de o cruntă pedeapsă pentru că într-un fel eram implicat şi eu în acest proces care în prima perioadă s-a desfăşurat cu aprobare de la cabinetul II, deci oficial. Nu am păţit însă nimic, în afară de multe nopţi  de coşmar. Mult timp după, am aflat de la sursă că Securitatea nu a pus la dispoziţie informaţii despre persoana mea pentru că am fost considerat mult prea mărunt şi fără perspectivă de a fi folositor instituţiei. Atunci am înţeles că deciziile nu mai aparţineau Partidului, ci Securităţii. Tot atunci am întrezărit o posibilă explicţie pentru ascensiunea fulgerătoare a unor persoane care nu aveau practic nici un merit real pentru a asemena traiectorie.

   Ultimul şef al acestei instituţii înainte de revoluţie a fost Iulian Vlad, un om teribil de inteligent şi foarte discret, de o rară modestie. După opinia mea, el este cel care a luat în ultimă instanţă hotărârea de a ne scăpa de Ceauşescu, presupun pe baza unei consultări într-un cerc mai restrâns în interiorul instituţiei. Am certitudinea că acestă hotărâre nu a fost în nici un caz o decizie de sinucidere ci mai degrabă una de transfigurare a structurii aflate în subordine.

     A urmat revoluţia sub acea zicere emblematică “Mircea, fă-te că lucrezi!” Coincidenţă sau nu, însăşi revoluţia a semănat cu o punere în scenă aflată sub semnul falsităţii. Ca un făcut, toate tarele sistemul comunist au rămas intacte, la care s-au adăugat marile vulnerabilităţi ale sistemului capitalist. Parcă de la început cineva îşi pusese în gand să compromită sistemul capitalist, fără însă să distrugă esenţa sistemului comunist, şi în special faţa nevăzută a Securităţii. Premisele marii corupţii au fost fundamentate în momentul în care magistraţii au primit statutul inavobilităţii fără să fie realizat un proces profund  de analiză şi epurare a cadrelor. Este ştiut că înainte de 89, Securitatea avea ofiţeri acoperiţi printre magistraţi sau legături foarte puternice, bazate pe şantaj cu anumite persoane din justiţia comunistă. Această structură de relaţii a rămas intactă şi urma să fie reactivată la momentul oportun. Până şi cadrele din vechea Securitatea nu au avut nimic de suferit, exemplu cel mai elocvent fiind generalul Pleşiţă care a avut chiar tupeul la un moment dat să se laude cu crimele care le-a intreprins la comanda lui Ceauşescu. Mai mult, pensiile celor care au lucrat în Securitate sunt cu adevărat nesimţite, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele sunt nemeritate. Dezvăluirile privind activitatea Securităţii s-au limitat în mare parte la colaboratori, adică la victimele Securităţii şi nu la oamenii de forţă din sistem sau la colaboratorii voluntari. Totul pare a indica o strategie de salvare a structurii pe seama unor diversiuni de astupat gura presei şi de câştigare a unui timp de refacere a puterii sistemului.

   A existat în paralel construirea unei imagini care să arate că Securitatea şi-a pierdut forţa şi a dispărut. Practic, unele structuri, în special cele economice şi-au încetat existenţa. Noul SRI s-a dispensat încet încet de oamenii vechii Securităţi, fie că au intrat în pensie, fie că au fost integraţi în structuri particulare, în majoritate servicii de pază şi protecţie. Cu excepţia cazului Pleşiţă toţi cei implicaţi au refuzat orice publicitate astfel că la un moment dat mulţi au crezut că am scăpat de Securitate. Personal cred însă că am căzut într-o imensă capcană! (pauză)

15.02.2015

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.