PSIHOTESTE ONLINE

De ceva vreme colaborez la Radio România Tineret la o emisiune intitulată „Psihoteste” (în fiecare miercuri între 18 şi 19). În cadrul emisiunii, printre altele comentăm în direct cu tinerii (la suflet) ascultători şi un anume aspect al personalităţii sau al comportamentului. Acum câteva săptămâni am discutat despre „tupeu”. Conform dicţionarului „tupeu” are o trăsătură negativă, este definit ca ceva peiorativ. În final ca o îndrăzneală exagerată, ca o obrăznicie. Din discuţiile cu tinerii a reieşit că, dimpotrivă, în ziua de astăzi a avea tupeu este o calitate fără de care nu prea poţi să te descurci. Un tânăr, nu mi-aduc aminte cum îl chema, a avut chiar „tupeul” să afirme că definiţia din dicţionar nu mai corespunde cu înţelesul cuvântului din realitatea cotidiană. Am rămas intrigat de această schimbare de percepere şi mi-am adus aminte de regretatul academician Alexandru Graur care spunea că nu academicenii fac definiţiile cuvintelor (ei au datoria doar să le consemneze) ci populaţia care le foloseşte într-un anumit înţeles. Să ne aflăm oare în faţa unui astfel de proces de schimbare „de facto” a definiţiei cuvântului tupeu? Şi dacă da, ce anume a generat această schimbare!
Tare mă tem că este vorba de un moment acut al eternului conflict între generaţii. Tare mă tem că generaţia matură, cea care stăpâneşte toate pârghiile de decizie ale societăţii înţelege cuvântul „tupeu” în maniera clasică, adică în spiritul şi litera dicţionarului şi că schimbarea de înţelegere, de semnificaţie a cuvântului este proprie doar tinerei generaţii. Tare mă tem deci că este vorba de un clivaj de înţelegere între generaţii care va alimenta şi mai mult conflictul existent. Iar în toată treaba asta de vină sunt maturii. Principial, pentru că tânăra generaţie, cu părţile ei bune şi rele, este produsul educaţiei celor maturi. Dacă „produsul” are „defecte”, atunci acestea se datorează unor lipsuri în munca de educaţie a maturilor. Educaţia nu se realizează numai la şcoală, ci mai degrabă prin modul în care ne comportăm zi cu zi. Prin puterea exemplului şi prin modelele pe care le oferă cei maturi celor tineri. Or, în particular, în cazul cuvântului „tupeu” cred că este vorba de un abuz de folosinţă din partea celor maturi. Oare nu folosim noi, cei maturi, mult prea uşor cuvântul tupeu pentru a taxa orice observaţie, uneori chiar pertinentă a tinerilor atunci când nu suntem în stare sau suntem prea comozi să le dăm un răspuns raţional? Oare nu taxăm mult prea des ca obrăznicie, ca tupeiste anumite critici ale tinerilor la unele situaţii foarte justificate din punctul lor de vedere? Nu cumva noi, maturii, ne complacem în a crede ca mai acum treizeci, patruzeci de ani, că tinerii nu au nici o alternativă şi că vor trebui să îndeplinească orbeşte chiar şi cele aberante decizii ale noastre? Că le putem băga pumnul în gură etichetându-i ca obraznici atunci când nu ne convine ceea ce spun, chiar dacă uneori au dreptate? Ei bine greşim amarnic!! Tinerii au astăzi alternativa de a pleca în alte părţi în care principiile sunt respectate mai riguros de către maturi, în care deciziile sunt mult mai raţionale, în care şansa competenţei este mai mare decât şansa aşa zisei experienţe. Iar statisticile care ne spun că foarte mulţi dintre tineri doresc să părăsească această ţară ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne determine să facem efortul de a-i înţelege. Şi, printre altele să ne punem în locul lor şi să vedem de ce ei înţeleg altfel decât noi cuvântul „tupeu”…

Ioan Albescu