PSIHOTESTE ONLINE

Dacă te gândeşti bine, şi comunismul dar şi capitalismul fac parte din aceiaşi categorie de forme ale organizării societăţii, diferenţa fundamentală constă în faptul că în comunism nu există concurenţă pe când în capitalism există. În toate domeniile, şi în special în două care sunt mai importante: politic şi economic. În politică partidul unic şi în economie planificarea centralizată fac imposibilă orice concurenţă. La prima vedere, această situaţie pare a fi mai bună, în sensul că e aparent mai eficientă. Nu mai există risipa de energie consumată în lupta dintre concurenţi şi nici pierderile datorate insuccesului-falimentului unuia dintre ei. Comunismul, cel puţin la nivel teoretic apare ca o societate perfectă. La nivel practic e o catastrofă. Partidul unic conduce automat la dictatura unipersonală iar economia centralizată creează structuri economice absurde. De fapt, competiţia perpetuă şi la nivel politic dar şi la nivel economic reprezintă un factor de evaluare a valorii, dacă bineînţeles în această competiţie câştigă cel mai bun. Dacă însă e o competiţie simulată, regizată, în care se cunoaşte dinainte câştigătorul, atunci de fapt nu e altceva decât tot o economie dirijată-planificată de către un regizor care în ultimă instanţă e partidul unic, şi deci în final vom avea tot o dictatură unipersonală.
Acestea fiind spuse, fără pretenţia de a dezvolta prea academic această idee să încercăm să apreciem prin prisma acestui criteriu – al concurenţei, al competiţiei – calea pe care am parcurs-o în aceşti doisprezece ani de la momentul decembrie 89.
Pe plan politic există concurenţă, există competiţie. Avem mai multe partide care se bat pentru putere. La un moment dat existau chiar prea multe. În ultima perioadă însă, se resimte un anumit dezechilibru care poate să altereze competiţia, care să facă practic imposibilă concurenţa. Există un proces prin care un partid devine din ce în ce mai mare şi celelalte parcă se dizolvă. Competiţia nu mai este echilibrată şi deja există pericolul monopolului politic. Nu mai contează că există mai multe partide de vreme ce numai unul le face şi le desface pe toate. Să nu uităm că în Polonia socialistă de dinainte de anii 90 existau pe lângă partidul muncitoresc conducător şi alte simulacre de partiduleţe, pompos numite ale ţăranilor, creştin democrat, etc. Oare să ne îndreptăm spre un astfel de model?
În economie există concurenţă şi competiţie. Există şi monopoluri moştenite. Dar ceea ce este îngrijorător este faptul că aceste monopoluri nu numai că nu sunt distruse, dar sunt şi protejate şi, culmea, apar şi altele noi cu caracter privat. Dau doar două exemple semnificative. Primul ar fi monopolul CFR. Ca orice structură de monopol CFR a evoluat absurd ajungându-se să se solicite pentru o călătorie nişte preţuri aberante. În acelaşi timp economia de piaţă a dezvoltat în paralel structuri particulare de servicii către populaţie mai eficiente şi anume transportul de călători cu autobuze-microbuze. Ce credeţi că face Guvernul, respectiv Ministerul Transporturilor. În loc să se preocupe să afle de ce s-a ajuns la situaţia absurdă de la CFR şi să ia măsuri severe, încearcă prin toate mijloacele să saboteze starea transportatorilor particulari. De fapt, fără să-şi dea seama se autosabotează, pentru că oprind o posibilitate de uşurare a nivelului de trai al cetăţeanului va primi nota de plată la viitoarele alegeri. Al doilea exemplu îl constituie serviciile de parcare în Bucureşti. Practic parcarea din Bucureşti este monopol Dalli. Pe zi ce trece te trezeşti că tot mai multe spaţii devin „proprietate” Dalli, că întreg domeniu public de parcare este jumulit de această societate particulară la care singurele schimbări vizibile sunt preţurile. Nici o investiţie care să fie în slujba cetăţeanului, nici o îmbunătăţire a prestaţiilor. Sau dacă există investiţii probabil sunt în folosul celor care acordă drepturi nelimitate acestei societăţi.
Cu toate că situaţia concretă alunecă îngrijorător spre o zonă periculoasă, în acelaşi timp însă există un efort vizibil la nivelul Guvernului pentru a demonstra că urmăm neabătut calea democraţiei şi a economiei de piaţă. Din nefericire avem prea adânc săpată în fire metoda socialistă multilateral dezvoltată potrivit căreia e mai uşor să simulezi decât să faci ceea ce trebuie să faci. Nu ştiu pe cine vrem să păcălim, dar cu siguranţă primii păcăliţi vom fi noi.

Ioan Albescu