PSIHOTESTE ONLINE

Pe un singur om l-am auzit enunţând corect rostul privatizării economiei naţionale, şi anume pe domnul ministru Vasile Puşcaş.
O mulţime de idei trăsnite au debitat de-a lungul timpului cam toţi guvernanţii care au trecut pe la putere ca să ne demonstreze raţiunile privatizării. Cea mai larg răspândită formulă (mai ales în timpul guvernării cederiste) a fost că statul este un prost gestionar. Formulă cât se poate de tâmpită, pentru că dacă statul este un prost gestionar al intreprinderuilor de stat, cu atât mai mult va fi un prost gestionar al întregii societăţi, deci ar urma pe cale logică să-l desfiinţăm pentru incompetenţă. Dacă îmi aduc eu bine aminte, în teoriile mai crude marxist leniniste a existat o astfel de idee dar din motive cu totul diferite. Se spunea că statul va dispare în viitor deoarece ar rămâne în timp fără atribuţii (statul era considerat un instrument de asuprire, de constrângere şi în comunismul luminos când oamenii vor acţiona din conştiinţă şi nu din constrângere, statul ar fi devenit inutil deoarece nu ar mai fi fost necesară constrângerea). Cu timpul, comuniştii au renunţat la această idee, nu de alta, dar prin intermediul statului se putea controla mult mai eficient totul. Dimpotrivă, în timpul societăţii socialiste multilateral dezvoltate, dar nu numai la noi ci şi în alte ţări socialiste unde societatea socialistă era mai unilateral dezvoltată, rolul statului nu numai că nu s-a diminuat, ci a crescut văzând cu ochii. În timpul acesta, al societăţii socialiste, s-au cultivat două idei economice catastrofale şi anume că dezvoltarea economică poate fi planificată în amănunt şi că proprietatea socialistă e a întregului popor şi pe cale de consecinţă clasa muncitoare este clasa conducătoare a societaăţii, fiind cea mai numeroasă. Rezultatele au fost dezastruoase nu prin prisma cantităţii, căci în România socialistă s-a construit mult, ci prin prisma calităţii căci s-a construit inutil sau păgubos. Am moştenit o industrie de mari dimensiuni dar total neadaptată economiei de piaţă, greu de condus chiar în societăţi capitaliste cu vechi state de serviciu în domeniu. În plus am preluat şi imense colective de oameni ai muncii care se consideră şi astăzi, deşi formal nu mai sunt recunoscuţi, dar în fapt au puterea de a decide, drept adevăraţii conducători. Dacă astăzi există un pericol major pentru economia românească acesta este mişcarea sindicală din aceşti monştrii economici care practic fac imposibilă orice privatizare rezonabilă. Ei bine nu statul este prost gospodar, ci într-o lume reală caracterizată de economia de piaţă multe dintre intreprinderile noastre realmente nu pot funcţiona fără o restructurare dură care însă nu poate fi realizată decât sacrificându-se pe moment interesele clasei muncitoare.
Dar să revenim, statul nu trebuie să privatizeze propriile intreprinderi pentru că sunt nerentabile, pentru că s-ar trage automat concluzia că intreprinderile de stat rentabile nu ar trebui privatizate. În plus, de ce nu, s-ar putea naşte ideea că statul, în timp ce ar privatiza propriile intreprinderi nerentabile ar putea naţionaliza intreprinderile private rentabile. Statul trebuie să privatizeze toate intreprinderile de stat ca să scape de implicare sa direct în economie. Adică să iasă de pe piaţă ca patron. La ora actuală, statul în calitatea sa dublă de patron şi de judecător sau reglementator al pieţei este într-un profund conflict de interese. Pe de-o parte statul trebuie să elaboreze legi şi hotărâri, adică acte normative pentru a asigura o deplină egalitate în cadrul competiţiei pe care trebuie să o presupună o adevărată economie de piaţă. Dar pe de altă parte statul este concurent pe piaţă şi astfel este imposibil ca legile şi reglementările să nu fie subiective, adică să nu ţină parte propriilor lui intreprinderi. Astfel se face că în timp ce Uniunea Europeană ne cere în mod stăruitor să îndeplinim aceste condiţii, în timp ce noi promitem să mergem pe drumul privatizării, adică acel drum în care în final statul să nu mai aibă în gestiune directă nici o intreprindere economică, în realitate statul îşi măreşte atribuţiile economice având perspectiva de a se treansforma într-un uriaş SRL. Ministerul Muncii a dat un strălucit exemplu în acest sens. În loc să se preocupe de reglementări sau de acorduri pe plan extern, ministerul şi-a înfiinţat un fel de SRL pentru angajarea românilor în străinătate. Multe dintre reglementările scoase de stat au izul unor directive economice către subordonaţi, ca şi cum statul ar fi stăpân absolut al tuturor intreprinderilor din ţară. Spre exemplu, băncile, indiferent de regimul de proprietate aplică o directivă de stat prin care orice patron atunci când ridică bani din bancă trebuie să declare ca asigură paza şi transporul acestora în bune condiţiuni, de parcă avem o ţară de patroni handicapaţi care n-au grijă de proprii bani şi trebuie să vină statul să-i oblige să o facă. E de mirare că mai există sfiiciunea de a nu da directive asupra producţiei sau asupra folosirii profiturilor. Deşi s-ar putea dacă mergem pe drumul ăsta ca în viitor să ne trezim şi cu această măsură. şi atunci vă întreb care este deosebirea dintre societatea socialistă şi cea zisă capitalistă de astăzi dacă în fiecare funcţionează principiu că ce nu este interzis este obligatoriu. Poate că de fapt deosebirea este că societatea socialistă era a întregului popor iar astăzi România este un SRL privat, ai căror patroni sunt cei care ne guvernează.

Ioan Albescu