PSIHOTESTE ONLINE

Cred că a trecut suficient timp de când s-a petrecut dramaticul accident pentru ca, pe de-o parte, să se fi stins patimile generate de acest incident care au incendiat scena publicisticii şi politicii noastre şi pe de altă parte să se fi epuizat toate variantele posibile şi imposibile de speculaţie gazetărească pe marginea acestui subiect. Ce am citit în acest răstimp despre acest accident întrece orice închipuire.
Mărturisesc faptul că mă aflu într-o poziţie privilegiată. Am o oarecare experienţă de presă şi în acelaşi timp nemailucrând în acest domeniu de o vreme, pot înţelege cu suficientă detaşare şi luciditate tot ce se întâmplă în acest spaţiu care are o viaţă lăuntrică mai aparte. Modul în care s-a reacţionat a constituit un adevărat test de profesionalism şi moralitate pentru presă.
În primul rând, relatarea împrejurărilor accidentului a fost atât de diferită de la un ziar la altul, de la o gazetă la alta încât mi-am pus întrebarea dacă nu cumva citesc la un moment dat despre alt accident. Nici acum nu ştiu exact dacă maşina a deviat de la axul drumului în timp ce executa o depăşire sau după ce a trecut de depăşire, (sau dacă a existat vreo depăşire) dacă Tinu a murit în maşină sau în afara ei, fiind strivit de maşină, dacă a suferit un atac cerebral sau de inimă sau dacă era singur sau însoţit de cineva (undeva s-a lansat aberaţia că ar fi fost însoţit de o femeia). Nu-i vorbă că la aceste confuzii au contribuit şi organele de anchetă. Reprezentantul Institutului de Medicină Legală s-a remarcat la un post TV în acest sens printr-o probă crasă de lipsă de logică atunci când fiind întrebat dacă Tinu ar fi avut un atac de cord a răspuns categoric că nu, adăugând imediat că urmările unui infarct se pot vedea doar după şase ore de la declanşarea accidentului cardiac, (dacă pacientul rămâne în viaţă). Or Tinu murind pe loc, nu au existat cele şase ore care să lase urme fără echivoc pentru depistarea (sau infirmarea) unui asemenea caz.
Mă aşteptam ca aceste inexactităţi să fie specifice „unei anumite părţi a presei” nefăcându-mi iluzii că în cadrul gazetelor mai nou apărute, mai crude, unde gazetarii sunt plătiţi cu salarii de mizerie, unde s-au strâns mai degrabă cabotinii, să existe rigoare şi decenţă, dar am fost neplăcut surprins să regăsesc aceste inabilităţi şi la publicaţii cu pretenţii. Mă înşelam crezând că există un minim de solidaritate de breaslă şi, în acest context, măcar de ochii lumii să nu se facă prea mult circ pe marginea acestui caz în care în centrul atenţiei se afla un coleg, cu atât mai mult cu cât toţi au fost de acord că era vorba de un profesionist de marcă. Pentru mine a constituit o mare dezamăgire modul în care a evoluat „Jurnalul Naţional” care mai degrabă mi s-a părut că este condus de Sergiu Andon decât de Marius Tucă. (pe Internet nu mai pot să-mi dau seama cine mai conduce redacţia pentru că nu există caseta tehnică, dar chiar dacă Marius Tucă nu mai este la conducere cred că mai are suficientă influenţă în cadrul trustului de presă ca să nu lase să se întâmple o asemenea campanie şi care ca atare i se poate imputa) De asemenea, mi se pare absolut penibilă campania susţinută de presupusul fiu nelegitim a lui Tinu, care nu face altceva decât să întineze memoria tatălui său. Cred că adjudecarea juridică a unei părţi din averea tatălui său s-ar fi putut face mai cu decenţă şi nu în această manieră masochistă, întreaga tevatură ţintind mai degrabă să discrediteze ziarul „Adevărul” (şi implicit şi pe tatăl său) ceea ce va conduce la diminuarea drastică a valorii moştenirii puse în discuţie. Jalnică mi se pare corespondenţa prin scrisori deschise către diverse personalităţi (mă mir că nu i s-a adresat o scrisoare deschisă Preşedintelui Iliescu sau Patriarhului României), inclusiv aceea a presupusului fiu nelegitim a lui Tinu către sora lui, care se vede de la o poştă că este scrisă de aceaşi mână. Deşi acuză redacţia ziarului „Adevărul” că a exercitat presiuni asupra notarilor (şi tare mă tem că este vorba de „presiunea” de a solicita urgent clarificarea juridică a statutului acţiunilor la „Adevărul”), nimic nu mă impiedică să cred că alături de presiunile evidente şi la vedere realizate prin campania mediatică pe care o fac, ce-i care stau în spatele domnului Sergiu Andon nu se sfiesc să facă intervenţii şi asupra completului de judecată care tranşează cazul „Tinu”. Un lucru mi se pare însă destul de clar: dacă Tinu a dorit cât a fost în viaţă să nu facă publică această situaţie, având totuşi puterea de a-şi recunoaşte o greşeală (căci e o greşeală când ai două familii), atunci era de datoria presupusului său fiu să-i protejeze memoria refuzând să fie antrenat în acest adevărat circ mediatic. Aşa însă s-a descalificat şi mă tem că nici măcar de „moştenire” nu se mai poate bucura.
În al doilea rând, acest incident a dezvăluit şi anumite tipare mentale care ne vor da mult de furcă, dacă într-adevăr dorim să construim o lume liberă de prejudecăţi. O întrebare insinuată de presă cu acest prilej şi mult comentată prin pieţe a fost aceea că ar exista o incompatibilitate între situaţia prosperă a lui Dumitru Tinu (acţionar majoritar la „Adevărul”) şi discursul său publicistic canalizat îndeobşte pe durerile şi necazurile celor mulţi şi săraci. O altă la fel de perfidă insinuare a fost aceea că Dumitru Tinu, prin modul modest al înfăţişării dorea să mascheze faptul că era bogat. Dar despre aceste subiecte aş dori să discut într-un episod viitor.

24 ianuarie 2003

Ioan Albescu