PSIHOTESTE ONLINE

De un timp încoace, aproape în fiecare săptămână, paşii mă mână într-un anume cimitir unde îmi odihneşte o rudă apropiată. Nu cred că am vizitat-o atât de des în timpul vieţii cât o vizitez astăzi, când nu mai e. Reculegerea la acest mormânt precum şi vizitele la cimitir mi-au născut o serie de reflecţii. Ceea ce m-a şocat de la bun început este faptul evident că cimitirul este un loc vizitat exclusiv parcă de persoane în vârstă. Oricum nu de tineri. M-am întrebat dacă tinerii nu au şi ei pe cineva în acest loc şi am realizat imediat faptul că şi în cazul rudei mele ar trebui ca statistica să fie echilibrată datorită persoanelor care ar putea-o vizita. Totuşi, se pare că tinerii nu-şi vizitează rudele decedate. S-ar putea ca explicaţia să nu convină mai degrabă celor în vârstă pentru că e posibil ca dorinţa aceasta de a fi la mormântul unui dispărut să fie percepută de cei în vârstă ca semn de respect pentru decedat, cu speranţa că şi la mormântul lor, după ce vor dispare, se vor găsi însemne ale neuitării. Adică serviciu contra serviciu. De fapt, vreau să spun că pe undeva cultul morţilor se naşte firesc din cultul celor vii. Iar cultul celor vii îşi are sămânţa în orgoliu. şi mai e un fapt: cei tineri se zbat să-şi rostuiască un trai şi nu prea au timp disponibil pentru reculegere, cei în vârstă, mai cu seamă pensionarii au timp berechet! Iar în acelaşi timp cei tineri sunt mai preocupaţi pentru cultul celor vii, căci din acest demers poate să iasă o mulţime de avantaje, pe când din cultul morţilor ce poate ieşi: timp pierdut pe degeaba!!
În ceea ce priveşte preocuparea pentru cele veşnice, aşa ca un fapt divers, în cimitire poţi să vezi alături de construcţii megalitice mai vechi şi unele mai noi ale unor persoane cunoscute şi în viaţă. Ideea nu este nouă, ea are rădăcini încă de pe vremea faraonilor, care îşi construiau cu mare fală propriile morminte. şi astăzi, oameni pe care ai crede că sunt 100% pragmatici, demonstrează că au preocupări şi pentru probleme nelucrative. Deşi în multe cazuri poţi fi sigur că e vorba exclusiv de creerea unei anumite imagini. Mai ales în cazul miliardarilor de carton până şi imaginea propriului mormânt contează. Oricum, esenţial e că un mormânt ca lumea se face cât trăieşti, nu e bine să te bazezi pe rude, cât or fi ele de apropiate. Vorba aceea: ce-şi face omul cu mâna lui….
Pe de altă parte mă gândeam că moartea poate reprezenta un moment al adevărului. Al adevaratelor sentimente cu care te înconjoară zi de zi cât timp eşti în viaţă cei din jurul tău, rude, prieteni, colegi de serviciu. Câţi oare din cei care uneori zilnic îmi arată dragoste şi respect vor face dovada neuitării şi după ce nu voi mai fi? E o întrebare care mă roade nu pentru că m-ar deranja că anumite persoane mă mint, ci mai degrabă pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama de asta.
Şi atunci, pentru ce se duc oamenii la cimitir să-şi viziteze mormintele celor ce le-au fost dragi? Pentru a contribui la confortul acestora, acolo sus, în ceruri? Pentru ca să-şi liniştească într-un fel conştiinţa faţă de cel dispărut? Pentru a fi apreciaţi de rudele celor decedaţi? Pentru a fi siguri că şi la mormântul lor vor fi depuse flori, când va veni momentul? În definitiv, m-am întrebat, de ce mă duc eu în fiecare sâmbătă la mormântul rudei mele. Oare numai pentru a-i observa pe cei prezenţi aci şi pentru a reflecta asupra fenomenului?!!

Ioan Albescu
07 iulie 2003