PSIHOTESTE ONLINE

Nu o să abordez problema proprietăţilor evreieşti şi a Holocaustului prin prisma interviului atât de buclucaş acordat de domnul Ion Iliescu. O să încerc să desluşesc însă anumite mentalităţi adânc înrădăcinate şi generalizate la noi şi relevate de acest interviu care ne fac de altfel foarte greu accesul în lumea Occidentală şi mult mai greu realizarea unei economii de piaţă funcţionale.
În primul rând eu cred că este o mare greşeală faptul că ne păcălim pe noi înşine afirmând într-una că suntem în Europa pentru că, vezi Doamne, ne situăm geografic în această zonă. Când se pune problema intrării în Europa nu se discută din punct de vedere geografic ci din punct de vedere al mentalităţilor, al obiceiurilor, al structurilor ş.a.m.d. Or, poţi vedea cu ochiul liber că în România, în judeţe situate în centrul ei, spre exemplu, trăiesc oameni care parcă ar trăi prin obiceiuri şi metehne într-o altă lume, caracterizată de alte reguli de convieţuire. Acest lucru se poate observa cu ochiul liber, însă există anumite diferenţe care ne aruncă în altă epocă, într-o altă înţelegere a lucrurilor şi care nu se pot prea lesne detecta. Sunt unele mentalităţi, unele obişnuinţe de care ne e greu să scăpăm pe simplu motiv că, deşi avem toată bunăvoinţă, nu ne dăm seama că trebuie să ne dezbărăm de ele pentru că le considerăm foarte fireşti, normale. Or ele nu sunt deloc normale pentru un european occidental!!!
Prin prisma acestui lucru ar trebui, cred eu, să judecăm ultimele evenimente care au inflamat lumea internaţională. Plec de la premisa că domnul Iliescu a fost de bună credinţă, că nu a vrut să facă nici un rău şi că este de-a dreptul surprins de reacţia Occidentului. Aceaşi surprindere, sunt convins, o au o mulţime de oameni în România. Din păcate, aşa cum domnul Iliescu nu a putut să aprecieze efectul spuselor dumnealui pentru că nu le considera periculoase aşa se poate deduce că multă lume din România de azi va fi surprinsă să afle că multe din lucrurile pe care le consideră fireşti, nu prea sunt considerate normale în Occident. Si de fapt asta constituie cheia noastră de intrare în Europa, adică în Occident: diferenţa de înţelegere şi de acţiune faţă de lumea civilizată şi nu faptul că ne aflăm geografic în Europa. Or la acest test care se desfăşoară zilele acestea dovedim că suntem departe de Europa.
Este ca şi cum ai spune că deşi noi considerăm normal să nu ne spălăm decât o dată pe lună ne mirăm că alţii, occidentalii de pildă, nu împărtăşesc aceste obiceiuri şi nu vor să avem acces cu aceste metehne în lumea lor, adică să intrăm în Europa. Si eu îi înţeleg pe occidentali, pentru că deşi nouă ni se pare normal să mirosim urât (ne-om fi obişnuit şi probabil că unora le şi place…) lor nu le place şi nu ne pot suferi din această cauză, deşi există o mulţime de alte cauze pentru care ne simpatizează. Ca să fim mai concreţi să o luăm metodic să vedem ce le miroase urât occidentalilor la noi.
În primul rând relativismul înţelegerii ideii de proprietate. Există în România de azi o relativitate păgubitoare a acestui concept. Si nu numai pe plan teoretic, unde se mai dezbate încă modul în care să se insereze în Constituţie acest aspect, dar şi pe plan practic, istoria foarte recentă demonstrându-ne că proprietatea este ceva foarte relativ în România. Să luăm un exemplu foarte concret cu care să explicităm de ce domnului Ion Iliescu i se pare normal ca dacă proprietăţile nu mai există să nu fie date înapoi sau să nu fie plătite. Să zicem că cineva, nu neapărat foarte cunoscut de domnul Iliescu, a luat de la Bancorex un împrumut enorm. Acest împrumut a fost girat cu nişte proprietăţi (hoteluri, case, pământuri, fabrici, uzine…). Omul a luat acest împrumut ca să construiască, spre exemplu, un hotel – adică o altă proprietate. Pe parcurs s-a răzgândit, şi şi-a construit o vilă, chiar două, dacă nu cumva douăsprezece, şi-a cumpărat unsprezece, cinsprezece maşini de lux, a făcut câteva chefuri monstru cu cei care i-au facilitat împrumutul şi, în final, ca să facă rost de bani şi-a înstrăinat şi proprietăţile inclusiv cele cu care garantase împrumutul, în sensul că le-a vândut copiilor. Ieftin, că nu era să-i jupoaie! Când a venit scadenţa, tipul de la Bancorex, asemenea domnului Iliescu, a înţeles că omul nostru dacă nu are şi nu are, nu poate să mai dea înapoi nimic şi a rămas ca în tren cu împrumutul. Nouă, tuturor (sau măcar cel puţin domnului Iliescu şi celor ce se aflau atunci şi acum la conducerea României) ni s-a părut normal. Ideea că dacă n-ai, nu trebuie să dai înapoi nimic a început să prindă rădăcini în România. La un moment dat la FNI-ul nu a mai rămas nimic şi ni se pare normal să nu se mai dea nimic! Aici intervine însă în plus, o altă idee construită prin simetrie. Aceea că dacă unii au, trebuie musai să dea pentru cei care n-au. Spre exemplu, la domnul Iliescu ideea asta a prins contur în ceea ce priveşte tipii care au salarii prea mari. Aştia ar trebui să dea din greu impozite că au prea mult! Nu contează că merită sau nu, contează mai mult ca orice că au!! La FNI, în această postură e CEC-ul. CEC-ul are bani, (e adevărat, banii multor amărâţi care nu au fost tentaţi să-i depună la FNI că li s-a părut mult prea riscant) şi dacă CEC-ul are, trebuie să dea! Nu contează că nenorocitul ăla de contract de fidejusiune a fost făcut pe o excrocherie mare cât casa, nu contează că de fapt banii CEC-ului nu sunt ai lui, ci ai altora, contează că trebuie să plătească! Si CEC-ul probabil va plăti. Si va rămâne fără bani! Si acei mulţi nenorociţi care au avut încredere în CEC, nu-şi vor putea lua banii înapoi, şi ni se va părea normal să nu-i ia pentru că, nu-i aşa, dacă nu sunt bani, n-ai de unde să-i dai. Si atunci va sări statul să garanteze banii acelor nenorociţi, pentru că aşa este legea! Dar de unde să ia statul bani? De la aceiaşi nenorociţi care au făcut greşeala să nu îi depună la FNI, sau la Caritas, sau la Gerald….. (Cineva, la un moment dat, prin 95-96, mi-a dat o definiţie a acestor sisteme – SAFI, Caritas-ul, FNI-ul şi pleiada de structuri sau jocuri de întrajutorare – şi pe atunci nu i-am dat dreptate: aceste sisteme se caracterizează prin faptul că, în ultimă instanţă pierde ăla care nu joacă!!! Iniţial nu l-am crezut dar acuma încep să-l cred!) Ei bine, acest mod de a cârpi lucrurile pe baza ideii că cine n-are nu dă şi cine are trebuie să dea (probabil o variantă a filozofiei potrivit căreia în viitorul de aur al omenirii oamenii vor muncii după posibilităţi şi vor câştiga cât au nevoie) nu este agreat de lumea Occidentală şi asta ne şochează!!! Tot lumea occidentală se miră de relativitatea (paradoxală) care se poartă în România de astăzi: există oameni care nu au bani să-şi plătească impozitele pe proprietăţi solicitând eşalonări, dar au bani să cumpere de la stat alte proprietăţi (la care, mai mult ca sigur nu vor avea bani să-şi plătească impozitele ş.a.m.d.). Alţii sunt datori de ani buni la fosta Bancorex şi n-au bani să-şi achite datoriile, dar cumpără proprietăţi într-o veselie de la acelaşi stat care le-a acoperit gaura lăsată în urmă.
Ceea ce ne miră pe noi este faptul că deşi noi nu le cerem înapoi datoriile celor ce au datorii, pentru simplu motiv că ei invocă faptul că nu mai au bani, sunt săraci lipiţi pământului, etc.etc., Occidentul nici nu vrea să audă de acest principiu superumanist (să mă scuze PUR că am folosit în mod abuziv acest cuvânt). Ba mai mult, cu o impertinenţă care ne cam înfurie, acelaşi Occident ne judecă actele de clemenţă şi hotărăşte peste capul nostru să dăm proprietăţile înapoi unor persoane particulare care au ajuns cu pâra la Haga deşi noi le-am demonstrat că nu avem ce le da pentru că le-au luat alţii….
Ei bine această relativitate ne-a costat enorm de mult. Nu pentru că a ajuns Occidentul să se imflameze.
Cel mai mult am pierdut pentru că în România, cei dispuşi să făurească proprietate sunt dezamăgiţi în comparaţie cu cei dispuşi să fure proprietate (sau în general valoare). Încet încet, cei capabili să construiască ceva fie sau lăsat păgubaşi fie au plecat acolo unde sunt mai bine trataţi (adică în străinătate) şi am rămas pe cap cu cei care fură şi nu se pot dezobişnui de această meteahnă. Mai mult, am început să credem că e şi normal să ni se întâmple acest lucru. Noroc că mai intervine Occidentul să ne înveţe minte pe ce lume trăim…

PS. Aceaşi unitate relativistă a caracterizat la noi şi definirea holocaustul. Azi e, mâine nu mai e, că s-a descoperit că nu au murit 400000 ci doar 200000…. şi de fapt au mai murit şi alte milioane în plus de cancer, inimă rea şi de gută…. Atâta timp cât în România au fost ucişi oameni pe simplu motiv că erau evrei, lucrurile nu se mai discută la nivelul cifrelor. Iar dacă la unguri treaba asta a fost mai amplificată, sau dacă după un timp la noi s-a mai dres busuiocul nu trebuie să constituie o scuză! Aceasta este istoria noastră şi trebuie să ne-o asumăm aşa cum este! Mai trist, chiar periculos şi de-a dreptul iresponsabil ar fi să dăm o şansă istoriei să se repete atâta timp cât judecăm lucrurile cu o asemenea relativitate păgubitoare!

Ioan Albescu
23 iulie 2003