Învăţământ (III)

De fapt de trei episoade încerc să abordez o problemă majoră a învăţământului şi nu reuşesc. Asta pentru că sunt atâtea probleme şi atâtea imperative la adresa învăţământului încât parcă nu se mai termină şi nu le pot lăsa neabordate. Totuşi acum îmi voi reprima orice tentaţie de a divaga şi voi vorbi despre eliminarea examenului de capacitate.
Învăţământul este prin excelenţă un sistem al societăţii prin care se crează mentalităţi şi deprinderi intelectuale (sau ar trebui să se creeze) deci o intreprindere ce lucrează într-un domeniu cu o inerţie extrem de mare. Ca să poţi să realizezi sau să îţi dai seama dacă metoda sau pachetul de metode are o oarecare eficienţă este nevoie de timp. Or, în atare condiţii, ritmul schimbărilor din acest domeniu trebuie să fie moderat dacă nu chiar lent. La noi, schimbările – şi nu comentez aici oportunitatea lor sau dacă au fost bune sau rele – au urmat cu viteza fulgerului, astfel încât mă îndoiesc că marea lor majoritate au ajuns să aibă efect „la mase”. Singurul efect previzibil al acestei situaţii este unul profund negativ, căci elevi, studenţi şi cadre didactice laolaltă vor privi orice măsură care se va lua de aici încolo cu multă rezervă, aşteptând să fie anulată, restructurată sau „îmbunătăţită”.
O altă premisă care trebuie luată în considerare este aceea că într-o anumită măsură, învăţământul ca intreprindere se supune tuturor regulilor de management ale unei intreprinderi şi cu atât mai mult sistemului controlului de calitate. Bineînţeles că fiind vorba de un proces mai aparte, metodologia controlului de calitate va fi diferită, dar principiile rămân cele aplicabile oricărei organizaţii sociale sau economice.
Fără a pune la îndoială buna credinţă a cadrelor didactice, deşi trebuie avută în vedere o dramatică erodare a conştiinţei acestora relativ la procesul didactic, de-a lungul procesului de învăţământ trebuie să existe etape de verificare care să ateste calitatea procesului de învăţământ. Aceste etape erau examenele de capacitate şi bacalaureatul. Cea mai mare virtute a acestor examene este că realizează – sau mai corect spus, că realizau – un fel de verificare a programei de învăţământ şi a cadrelor didactice prin aceea că se putea aprecia eficienţa metodologiei de învăţare şi dacă notele acordate de profesori au fost în concordanţă cu însuşirea reală de cunoştinţe a şcolarului.
Desigur că aceste momente erau destul de delicate pentru mulţi: pentru cadrele didactice pentru că se putea dovedi destul de limpede care sunt incompetente, pentru părinţi care puteau afla cu surprindere că odraslele lor nu sunt la înălţimea care le-a fost recomandată de notele de la şcoală, pentru minister pentru că se afla cu această ocazie despre debandada ce domneşte în şcoală, etc. etc.
Efortul făcut de responsabilii ministerului de resort de a elimina aceste momente ale adevărului sunt vizibile cu ochiul liber. În primul rând a fost vizat bacalaureatul. S-a spus că acesta nu mai este obligatoriu, adică cei care nu doresc să dea la facultate nu mai trebuie să-l treacă. De fapt s-a eliminat pentru o largă categorie de elevi acest test. Apoi a urmat capacitatea. Pur şi simplu s-a spus că nu mai e necesară! De ce? Pentru că în timp, atât bacalaureatul cât şi capacitatea au tendinţa de a demonstra că învăţământul nostru este într-o degringoladă teribilă, că în şcoală nu se mai învaţă. Cauzele? Pot fi multe, dar asta nu mai contează! Pe mine ca părinte nu mă interesează cauzele ci efectele: copilul meu este prost pregătit, îşi pierde vremea la şcoală! Iar când aflu asta, este mult prea târziu, adică atunci când aş dori să intre la facultate, când practic este mult prea târziu pentru a mai îndrepta situaţia, simt că mă apucă o furie de nedescris care trebuie să o descarc într-un fel.
Într-un fel această metodă de a încerca să escamotezi efectele, să le ascunzi cât poţi de mult este o metodă generalizată aplicată de mai toţi politicienii noştrii. Este singura metodă aplicabilă prin care poţi să te ocupi de altele în loc să te ocupi de acel lucru pentru care ai fost numit. Desigur, această metodă mai e valabilă şi în cazul celor care habar nu au ceea ce au de făcut şi atunci încearcă să amâne deznodământul dezvăluirii privind propria lor incompetenţă. Totuşi, pe această cale se poate ajunge, dacă nu cumva am şi ajuns să ratăm generaţii, căci la un moment dat în procesul de educaţie o dată trecută vârsta asimilării este greu dacă nu cumva imposibil să mai repari ceea ce ai stricat. Iar generaţiile acestea ratate pot deveni mari probleme pentru întreaga societate. Căci s-ar putea să ajungem să nu mai spunem că tânăra generaţie este speranţa noastră ci mai degrabă spaima noastră…

Ioan Albescu
13 septembrie 2003

  1. Nu sunt comentarii.

Trebuie să fii autentificat pentru a scrie comentarii.