PSIHOTESTE ONLINE

Deşi în ultima vreme se pare că doar cazul doctorului Beuran mai ţine cap de afiş în mass media, aş dori să comentăm şi să comparăm acest caz cu cel al doctorului Brădişteanu. Nu am de gând să-l scot basma curată pe niciunul dintre ei, dar mi se pare că există o cumplit de mare diferenţă de vinovăţie care pare a fi întoarsă pe dos în modul în care este tratată de presă. Repet: şi unul şi altul au greşit, sunt pasibili de pedeapsă dar trebuie să constatăm că şi din punct de vedere moral dar şi din punct de vedere legal aceste două cazuri nu pot fi considerate comparabile.
Doctorul Beuran este acuzat de plagiat, doctorul Brădişteanu de fals în declaraţii.
Dacă ar fi ca cineva de bună credinţă să cerceteze într-un mod foarte exigent lucrările ştiinţifice care apar la noi, ar putea constata cu surprindere că peste 50% dintre ele pot fi considerate într-o oareacare măsură plagiat. Din nefericire este o problemă de mentalitate şi ceea ce peste cinci decenii a fost considerat normal, nu poate fi schimbat chiar peste noapte. Înainte de 89, probabil că vă mai aduceţi aminte de reţeaua vastă a institutelor de cercetare proiectare cu care ne mândream şi de care pomenim astăzi cu o oarecare nostalgie. Adevăraţii cunoscători ştiau însă că nu peste tot se făcea cercetare, ci mai degrabă în foarte multe locuri se făcea adaptare la condiţiile noastre a unor soluţii deja descoperite în occident. În mod special în institutele tehnologice de cercetare, unde lipsa de dotare era cronică, îşi puseseră la punct o metodă prin care cercetări finalizate în vest erau reluate şi adaptate nevoilor locale. Îmi aduc aminte de surprinderea unui ilustru reprezentant al cercetării ştiinţifice vest germane, care era într-o vizită la noi înainte de 89, dacă nu mă înşel şeful unui institut de cercetare al firmei Siemens şi care auzind că în institutele noastre un procent de 90% din teme se finalizau cu rezultate şi-a manifestat admiraţia pentru că la ei doar un procent de 20-30% din teme puteau fi considerate încheiate cu rezultate palpabile. El săracu nu ştia însă că la noi la fiecare temă se ştia dinainte rezultatul…
Acest procedeu din nefericire a indus ideea că nu e nici un păcat să te inspiri copios de la alţii. În plus, legea privind copyright-ul permite pentru făcătorii de manuale şcolare şi universitare să reproducă pasagii mari din alte lucrări de referinţă fără a fi cumva pedepsiţi, cu menţiunea că lucrarea respectivă şi autorii trebuie trecuţi la bibliografie.
În altă ordine de idei, cei ce ştiu câte ceva din managementul cărţii de ştiinţă pot confirma că, deşi preţurile la cărţi în România au crescut semnificativ în ultima perioadă, totuşi nu au ajuns nici pe departe la preţurile practicate în Occident tocmai pentru faptul că drepturile de autor în România au rămas la nivelul unor mici atenţii din parte editorilor. Deci dacă publici o carte de autor român, poţi să construieşti un preţ acceptabil pentru buzunarul românului, dacă plăteşti dreptul de copyright în străinătate ajungi să produci o carte la un preţ de câteva milioane pe care nu o ia nici un medic (cu excepţia doctorului Brădişteanu, desigur). Mulţi editori recurg la această stratagemă şi din acest punct de vedere luată la puricat mă îndoiesc că jumătate din producţia editoriolă de carte ştiinţifică poate rezista. Asta nu înseamnă că e bine şi corect, dar vreau să subliniez că se exagerează atunci când se condamnă cu atâta fermitate şi că cei care acuză acum s-ar putea să fie şi ei prinşi cu mâţa în sac… E de reţinut faptul că doctorul Beuran s-a încadrat într-o situaţie care din nefericire este destul de larg răspândită la noi şi este considerată dacă nu patriotică măcar constructivă. Nişte cititori au avut parte de o documentare bună şi ieftină. Întrebarea retorică în legătură cu acest caz ar fi de ce această situaţie, cunoscută de ani buni, a fost pusă pe tapet de-abia acum într-o manieră violentă. Singurul răspuns este că doctorul Beuran, atâta vreme cât nu a atins interesele unor colegi de breaslă care au arhivat informaţia cu plagiatul, a scăpat neatins. În momentul când însă a lezat aceste interese prin acţiunile sale ca ministru de resort, aceştia au scos cuţitele… Si se pare că interesele sunt foarte mari căci n-am mai văzut de multă vreme o desfăşurare de forţe atât de mare.
Alta însă e situaţia cu doctorul Brădişteanu. Acesta prin comparaţie a manifestat o atitudine complet distructivă. Mulţi dintre pacienţii care ar avea nevoie de tratament sau intervenţii de urgenţă nu mai au unde să le facă pentru că trebuie să suporte consecinţele jocurilor de interese ale acestuia. Lipsa de scrupule ale doctorului Brădişteanu este cu adevărat criminală, însă pentru faptul că nu lezează decât amărâtele de interese ale unei mulţimi de oameni fără bani, trece neobservată de presă. Din punct de vedere moral este revoltător ceea ce a putut să facă un aşa zis doctor, pentru că, în faţa acelui jurământ pe care fiecare profesionist în domeniu îl face la absolvirea facultăţii, dânsul a decăzut din această postură. Doctorul Brădişteanu a falsificat sau a contribuit la uzul de fals fără nici o remuşcare, aşa că cinismul de care a dat dovadă prin blocarea operaţiilor de cornee de care este acuzat de medicii oftalmologi sau scoaterea din circuit a spitalului Fundeni pare a fi o a doua natură la doctorul Brădişteanu. Nimeni din PSD nu s-a întrebat care ar fi explicaţia faptului că doctorul Brădişteanu câştigă exagerat de mult deşi s-au pus întrebări generice privind impozitul pe salariile foarte mari. Pe când însă se vor pune întrebări privind impozitul pe furtul foarte mare, căci acesta, adică furtul, pare a fi oficializat în România prin modul în care sunt acoperiţi hoţii de talie mare.
Să recapitulăm: doctorul Beuran confundă probabil „Ghidul…” cu un manual universitar şi copiază (sau lasă să se copieze) nepermis de mult, uitând să citeze sursa dar este lapidat într-o manieră spectaculoasă de întreaga (sau aproape întreaga) comunitate medicală, deşi lucrarea incriminată nu omoară pe nimeni, domnul Brădişteanu minte că e profesor universitar, închide clinica de la Fundeni, contribuie la interzicerea transplantului de cornee, lasă realmente să moară nişte oameni dar este tratat cu duhul blândeţii… Ceva e putred în România…

P.S. Am ascultat recent o emisiune la Radio Actualităţi moderată de Paul Grigoriu unde distinsul avocat şi parlamentar Antonie Iorgovan, în final, la întrebarea „Ce mesaj aţi transmite elctoratului în privinţa votului noii Constituţii?” a răspuns cam aşa (citez aproximativ din memorie): Un grad mare de absenteism sau un vot împotriva noii Constituţii ar putea să reprezinte pentru Europa un semnal că noi, politicienii, nu am prea făcut nimic. Cu alte cuvinte, am reţinut eu, mesajul era – un vot negativ sau un grad de absenteism care să invalideze referendumul ar însemna un vot de blam pentru clasa politică românească. Nici că se putea o idee mai bună pentru cei care sunt profund nemulţumiţi de clasa politică din România şi nu ştiau ce să facă.
P.P.S. Anunţ pe această cale că deşi sunt profund nemulţumit de actuala clasă politică din România o să mă prezint la vot şi o să votez pentru noua Constituţie, o să mă prezint la vot în 2004 şi nu o să votez cu PRM.

Ioan Albescu
07 octombrie 2003