PSIHOTESTE ONLINE

Se pare că am intrat în anul preelectoral căci s-au înmulţit atacurile la persoană, violenţele de limbaj şi dezgroparea anumitor dosare, fără însă să se clarifice orientările doctrinale. Mai mult chiar, atât migraţiile cât şi alianţele dovedesc faptul, de care nimeni nu se îndoia, că principiile în politica românească sunt lăsate pe ultimul loc.
O oarecare carieră a făcut în ultima vreme dezbaterea (implicită) pe marginea impozitului unic, câştig de cauză având-o grila veche, adică o formulă, vezi Doamne, mai apropiată de spiritul social-democrat ce caracterizează partidul de guvernământ. Mai mult chiar, au existat propuneri ca impozitul pe salariu a celor ce câştigă exagerat de mult să fie sporit. Nimeni însă nu şi-a pus întrebarea de ce unii câştigă exagerat de mult! Nu este vorba de salariile unor directori de regii sau intreprinderi de stat, unde deja avem un răspuns (pentru cei ce se fac că nu ştiu o să repetăm: atâta vreme ce membrii Consiliilor de administraţie ale regiilor sau intreprinderilor de stat sunt plătiţi cu un procent din salariul directorilor, aceştia vor face tot posibilul să-i ridice salariul directorului; atâta vreme cât directorii sunt apreciaţi pe criterii politice şi nu economice şi aceste posturi sunt sinecuri ale puterii, aceste salarii vor evolua în sus fără nici o oprelişte) ci despre salariile din anumite intreprinderi private. Se ştie faptul că nici un patron, cât de generos ar fi, nu este în stare să dea mai mult decât are, aşa cum se întâmplă de regulă la stat. Atunci de unde are el atâţia bani, de unde există atâta profit? De regulă, o intreprindere privată are un profit exacerbat atunci cât deţine monopolul pe un anumit segment de piaţă. În această situaţie nu mai are concurenţă şi deci nu există o economie de piaţă funcţională care să regleze prin mecanisme specifice preţul de vânzare.
Dar să revenim la social democraţie. Deşi avem impozit diferenţiat, deşi se măresc numărul ajutoarelor pentru cei săraci, deşi sumele pentru aceştia sunt în continuă creştere, avem totuşi un proces continuu de distanţare între cei bogaţi şi cei săraci. Nu numai că se adânceşte prăpastia dintre aceştia, dar creşte în mod îngrijorător numărul celor ce trăiesc la limita supravieţuirii. Acest lucru ar trebui să atragă atenţia şi să pună sub semnul îndoielii eficacitatea demersului actualei forme de social democraţie aplicată. Mai mult chiar, ar trebui să se întrebe cineva în modul cel mai serios dacă această situaţie nu indică faptul că, deşi există aparenţele unei social democraţii în fond, să se manifeste un rapt care nu are nici o legătură nici măcar cu capitalismul sălbatec, dară-mi-te cu social democraţia. Adevărul este că sub crusta de aparenţă a măsurilor social democrate se dezvoltă un sistem economic şi social canceros în care corupţia este doar vârful aisbergului care se vede, din nefericire, mai clar din străinătate de cât de la noi. Adevărata sursă a tuturor răutăţilor este monopolul economic, politic şi social care se înstăpâneşte din ce în ce mai pronunţat în România şi care naşte cel mai monstruos liber arbitru în pofida oricăror legi, inclusiv a Constituţiei. Monopol favorizat de putere, indiferent de la ce nivel acţionează ea.
Cea mai cumplită lovitură o primesc acum intreprinderile mici şi mijlocii, împotriva cărora se duce la ora actuală o luptă pe viaţă şi pe moarte. Principala armă – birocraţia, justificarea conceptuală – ipocrita preocupare pentru binele cetăţeanului. Ei bine, cu cât cetăţeanului o să i se facă mai bine prin aceste metode, cu atât va trăi mai rău… O să mă explic.
Birocraţia ucide intreprinzătorul mic şi mijlociu prin simplul fapt că, la nivelul stufos şi complicat la care au ajuns acum procedurile birocratice, îţi tebuie o armată de oameni care să le facă profesional şi corect, în condiţiile în care nici măcar funcţionarii care ar trebui să le aplice nu ştiu exact ce trebuie să facă. Am discutat cu un intreprinzător mediu, cu o carieră de 8-9 ani, care mi-a mărturisit că 90 la sută din timpul său este consumat ca să-şi pună în ordine hârtiile nemaiavând timp să gândească asupra afacerii propriuzise. Aici intervin două aspecte: în primul rând că dispar firmele mici care constituie o pepinieră pentru afaceri, atât din punct de vedere al oamenilor de afaceri cât şi din punct de vedere al iniţiativelor în afaceri lăsând loc doar firmelor mari, iar în al doilea rând că neexistând timp dedicat problemelor de fond nu se mai depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor sau produselor. Toată (sau aproape toată) energia se canalizează spre a produce hârtii în regulă cu exigenţele statului… În momentul când firmele mari, prin asfixierea firmelor mici şi mijlocii, practic realizează monopol asupra domeniului respectiv, singurul efect major şi previzibil este că preţurile nu mai sunt stabilite de mecanisme de piaţă şi se vor duce în sus fără nici o oprelişte. Bine, bine, dar avem instituţii (birocratice) care pot stăvili această evoluţie!! În ultima vreme s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie instuţiile care fac control. Controlul preţurilor, controlul calităţii, controlul igienii, controlul proteţiei muncii, controlul privind prevenirea incendiilor, controlul respectării normelor ecologice, controlul…. Avem un minister al controlului, avem o adevărată luptă între centrele de putere pentru a controla aceste instituţii de control. Sunt unele firme – mai ales cele care au o cifră de afaceri suculentă şi un profit pe măsură – care pe bună dreptate se plâng că nu mai au timp să muncească de atâtea controale. S-a iniţiat un fel de registru unic de control prin care să se stopeze acest fenomen. Este o iluzie să crezi că nişte măsuri administrative sau nişte funcţionari pot stăpâni aceste fenomene implacabile aşa cum a fost o iluzie eficienţa economiei planificată centralizat. Aici intervine al doilea factor care este de fapt o consecinţă a primului. Corupţia! Acest gigantic mecanism birocratic naşte implacabil corupţie. Începutul îl face micul intreprinzător, care după cum spuneam nu are timp şi competenţă să facă faţă monstrului, aşa că „îl îmbânzeşte” cu un pic de şpagă… Tot cu şpagă la adresa funcţionarilor instituţiilor abilitate îşi saltă preţurile şi firmele monopoliste. A devenit o regulă pentru orice firmă sau intreprinzător să asocieze controlul cu şpaga. Mai mult, există o adevărată piaţă a şpăgii, adică un mecanism destul de bine pus la punct care îţi indică nivelul la care trebuie să dai darul… Toate aceste „cheltuieli” pe care micul intreprinzător sau marele „baron” se văd nevoiţi să le practice, şi uneori dimensiunile acestora întrec orice imaginaţie, trec într-un mod sau altul în preţul de producţie, sau mai rău în calitatea produselor, adică se răsfrâng la nivelul buzunarului omului de rând. (Chiar nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce în fiecare an asfaltăm şosele fără ca nimeni să respecte termenele de garanţie???!!! De ce sunt pline ministerele de calculatoare inutile la care funcţionarii nici măcar nu se joacă???!! De ce instituţii falimentre ale statului îşi construiesc ca sedii adevărate palate!!?? şi întrebările ar putea continua). De acest „impozit” care umflă exagerat preţurile sau care scade catastrofal calitatea produselor însă nu se ocupă nimeni şi mă tem (de fapt realitatea arată clar) că întrece cu mult facilităţile acordate oamenilor nevoiaşi de către administraţia de stat în cadrul măsurilor social-democrate.
Deci în timp ce statul îţi acordă într-o manieră aşa zis social democrată un ajutor de câteva mii de lei pe lună, sub privirile indiferente ale aceluiaşi stat social democrat, prin mii de canale ţi se ia sute de mii de lei dacă nu chiar miloane… Mi se pare mult mai social democrat să renunţăm la ipocrizie şi să ne ocupăm în mod foarte serios de aceste „scurgeri” periculoase. În plus, s-ar putea renunţa la acest obicei păgubos ca statul să acorde milostenii precum biserica, cultivând în locul aşteptării cu mâna întinsă, preocuparea demnă de a produce ceva din care să iasă un ban cinstit. Nu de alta, dar în România s-a încetăţenit o periculoasă tendinţă de a cerşi, chiar dacă asta se numeşte de multe ori astăzi solicitare sindicală….

Ioan Albescu
5 octombrie 2003

PS. Aud că la recent încheiatul SIAB (Salonul automobilistic din Bucureşti) s-a dat publicităţii faptul că în anul acesta (sau în anul trecut, n-am reţinut bine) s-au vândut în România maşini în valoare de 2 miliarde de dolari. Deşi suntem cotată ca o ţară săracă, ne situăm din acest punct de vedere pe locul 7 (şapte) în lume!!!!
Varianta oficială: Un asemenea nivel de vânzare a automobilelor indică faptul că în România există un trend pozitiv de dezvoltare economică, că actualmente se resimte o deblocare a mecanismelor economiei de piaţă, o înviorare a nivelului de afaceri pe fondul creşterii încrederii organismelor internaţionale în forţa de muncă românească cu înaltă calificare, ceea ce a dat posbilitatea unor cetăţeni ca prin muncă cinstită să acumuleze mari sume de bani din care să-şi poată permite acest lux. Nu trebuie să ne temem că unii câştigă prea mult, în definitiv încă nu am ajuns la nivelul SUA cu miliardari în dolari, dar iată, suntem pe drumul cel bun şi nu mai avem prea mult….
Varianta neoficială şi personală: Această variantă nu se poate da publicităţii deoarece implică riscuri inevitabile printre care, spre exemplu, de a afla intempestiv prin intermediul presei absolut independente că autorul acestei variante, încă din 1992 are doi copii din flori – un băiat pe care formal îl recunoaşte trimiţându-i în secret la fiecare zi de naştere câte un buchet de flori „nu mă uita” şi un pacheţel cu turtă dulce şi o fetiţă pe care nu o recunoşte pentru că este misogin, deasemenea că cercetări recente au adus la lumină activitatea de turnător la securitate în care autorul acestei versiuni a depus un zel de excepţie turnânu-şi până şi soacra, în plus, că s-a descoperit că teza de matematică din trimestrul doi, clasa a noua a autorului acestui ridicol scenariu personal a reprezentat un plagiat inadmisibil care intră în zona penalului fiindcă reproduce în amănunţime conţinutul manualului de matematică de clasa a noua…