PSIHOTESTE ONLINE

O adevărată furtună a stârnit în mass media informaţia potrivit căreia Lia Roberts, o americancă de origine română va candida la Preşedenţia României. După o scurtă dar productivă perioadă de comentarii, supoziţii şi analize, la diferitele posturi de televiziune sau în paginile diferitelor ziare au apărut interviuri care mai de care mai interesante cu susnumita persoană. Această scurtă dar semnificativă campanie mediatică provocată de prezenţa doamnei Roberts în România a pus în evidenţă, după părerea mea, o boală grea de care suferim şi anume prezumţia de vinovăţie. Toate, dar absolut toate materialele gazetăreşti, toate comunicatele dar şi luările de poziţie ale diferitelor partide care au apărut au cuprins într-un fel sau altul ideea că Lia Roberts este o mică rotiţă într-un angrenaj diabolic pentru a amăgi poporul român. Că în spatele acestei distinse doamne (cel puţin asta mi-a fost impresia la o primă vedere pe posturile noastre de televiziune) ar sta o serie de personaje publice binecunoscute în România postdecembristă sau o serie de interese ale unor eminenţe cenuşii mai mult sau mai puţin cunoscute dar care leagă şi dezleagă destinul nostru de azi. Mai mult chiar, cei care mai ieri îl acuzau pe Ion Iliescu de criptocomunism, de faptul că a studiat la Moscova şi potrivit sloganului “cine a stat cinci ani la ruşi / nu poate gândi ca Bush” s-au arătat tot atât de vehemenţi împotriva doamnei Roberts pe motiv că e prietenă cu nu ştiu cine, deşi se ştie foarte clar că această doamnă gândeşte asemănător domnului Bush ( junior şi nu senior, la care a făcut referire sloganul amintit) tocmai pentru că este o apropiată a acestui important personaj politic. Recent a apărut într-un ziar altfel foarte americanofil un editorial care nu-i dă nici o şansă doamnei Roberts în campania pentru Preşedenţie chiar înainte ca aceasta să fi luat o hotărâre în acest sens. Mâine poimâne vom auzi sau vom citi că doamna Roberts n-are dreptul moral de a candida pentru că nu a mâncat salam cu soia, că e de fapt o trădătoare de patrie fugind ca o laşă în străinătate lăsându-şi de izbelişte şi pe mâna organelor de securitate fostul soţ (evident că se va omite să se amintească faptul că doamna Roberts a divorţat cu mult înainte de a pleca în SUA) şi multe altele de care probabil se va mira şi Domnia Sa. Că e atacată de către cei care presimt că le va strica apele în cazul în care intră în competiţie, mai treacă meargă, le înţeleg motivaţia, dar că este atacată de către cei cu care realmente nu are nimic sau mai nimic de împărţit, asta mă intrigă cu adevărat.
De fapt ce se întâmplă cu adevărat. Presa noastră, dar şi noi înşine de vreme ce “hrănim” presa cu astfel de aşteptări, este bolnavă de o boală incubată 50 de ani de securitatea română (după model sovietic care de fapt era model asiatic) şi anume suspiciunea ca mod de existenţă. Nu putem să credem cu nici un preţ că lucrurile ar putea fi şi simple atâta timp cât ne-am obişnuit să credem că în spatele oricărei acţiuni stau complicate mecanisme care au menirea să ne păcălească. Paradoxal, tocmai acele acţiuni simple şi foarte evidente în ceea ce priveşte păcăleala nu au provocat temeri. La Caritas, prea puţină lume s-a arătat reţinută (au fost însă unele semnale în presă) deşi era evident că era un jaf pe faţă, la FNI nimeni nu s-a sezizat faţă de creşterile aberante afişate, deşi nu puteau fi credibile pentru un om cât de cât raţional, în schimb, opţiunea unui om politic de succes în SUA de a-şi încerca forţele în România este tratată cu o suspiciune maximă. Aş fi tentat să afirm că de această situaţie se face vinovată presa. Aş greşi pentru că îmi amintesc imediat de câte ţepe a luat bietul român în ultimii 14 ani deşi presa a făcut mare zarvă. Presa a învăţat că trebuie să supraliciteze ca să fie cât de cât luată în seamă. Dar de aici la aberaţiile care apar din ce în ce mai des e o cale lungă cam cât de la adevăr la minciună. Pe de-o parte. Pe de altă parte există realmente o lipsă de profesionalism în presa noastră. Spre pildă, în cazul interviurilor (deşi multe dintre ele mi s-au părut interogatorii) luate doamnei Roberts, am aflat toate amănuntele inutile despre persoana sa mai puţin viziunea sa despre remontarea României. Asta pentru că nici un redactor nu s-a obosit să exploreze viziunea în domeniul strategiei pe termen mediu şi lung pentru o Românie debusolată, viziunea unui om care are experienţă politică într-o ţară cu rigori şi exigenţe pe care am dori să le instaurăm şi la noi. Cu cine credeţi că o să le implementăm aici, în România? Cu Gigi Becali, cu Dan Iosif sau cu Bebe Ivanovici?!!! Pe de altă parte presa se plânge pe bună dreptate de un pericol potenţial de a i se pune pumnul în gură de către clasa noastră politică. Se pare însă că va merita acest supliciu de vreme ce în loc să cultive valorile (şi nu mă refer numai la doamna Roberts, ci la multele personalităţi de valoare din ţară care zac uitate de presă, în timp ce aflăm în fiecare zi, în fiecare clipă despre criminali, borfaşi, excroci, fie despre faptele lor abominabile, fie despre excentrităţile lor lipsite de bun simţ) cultivă derizoriu. Un Gigi Becali care şi-a permis să ridice pumnul la Cristian Tudor Popescu pe vremea când era un simplu afacerist, (dar care se bucură la acest moment de o exagerată atenţie din partea presei) cam cum credeţi că se va comporta cu presa în situaţia în care va avea imunitate parlamentară? Probabil va folosi pistolul! Şi nu va putea fi abordat de justiţie pentru că, nu-i aşa!?, are imunitate! Şi dacă între timp mai intră în vigoare şi legea domnului senator Predescu potrivit căreia un parlamentar nu poate face puşcărie pe timpului mandatului, atunci domnul Becali chiar că poate sta liniştit: la banii dânsului poate cumpăra mandate de parlamentar pănă la adânci bătrâneţi!
Ce vreau să spun! Că într-o ţară civilizată nu numai că se specifică în Constituţie, dar există în fibra fiecărui om, cu atât mai mult dacă este gazetar prezumţia de nevinovăţie. Ar trebui să fie firesc să plecăm de la premiza că doamna Lia Roberts este îndrumată de bună credinţă şi de propria sa conştiinţă. Apoi mai trebuie să calculăm, dacă suntem gazetari de calitate, cam ce ar câştiga România, înainte de a vedea ce ar pierde unii dintre politicienii români, în cazul în care ar ieşi în alegeri doamna Lia Roberts. Imaginaţi-vă care ar fi relaţiile cu SUA dacă la Cotroceni ar fi un român cu cetăţenie dublă: americană şi română. Imaginaţi-vă cam cum ne-ar trata guvernul american (care fără îndoială va fi condus şi în următorii patru ani de către Bush junior) în situaţia în care preşedintele României ar fi doamna Lia Roberts. Şi mai imaginaţi-vă cu ce ar putea fi şanataţată această doamnă de către mafia românească a ultimilor 14 ani în comparaţie cu orice alt persoanj apărut brusc pe firmamentul lumii politice româneşti, uns cu toate alifiile şi pătat cu toate unsorile…
Suntem în faţa unei opţiuni care se măsoară prin fapte şi nu prin vorbe. La vorbe suntem toţi în unanimitate: dorim să intrăm în lumea civilizată, dar prin fapte facem parcă aproape totul pe dos: promovăm nonvaloare, derizoriu, vulgarul, violenţa în limbaj şi chiar în viaţă. Asta nu înseamnă că în cazul în care doamna Roberts va fi aleasă Preşedinte a României lucrurile se vor schimba automat. Cred că va fi în continuare tot atât de greu şi de dureros pentru că tot ceea ce ţine de schimbarea de mentalitate este supărător de dificil. Îţi trebuie o mare doză de umilinţă să recunoşti că trebuie să te schimbi şi în acelaşi timp să şi acţionezi în acest sens. Or, noi deşi clamăm faptul că de la naştere suntem un popor creştin, în ceea ce priveşte umilinţa (nu ca popor, Doamne fereşte, ci umilinţa ca reper personal, în sens strict creştin) nu avem exerciţiu necesar… Modelul nostru pentru şi în viaţă nu pare a fi IIsus, ci Gigi Becali…

Ioan Albescu
11 ianuarie 2004

Dacă doriţi să mă contactaţi o puteţi face trimiţându-mi un mail pe adresa albescu@vipnet.ro