PSIHOTESTE ONLINE

Am revăzut zilele acestea un interesant documentar despre cazul Rosenberg, celebra afacere de transfer a informaţiilor din SUA privind tehnologia de fabricare a bombei atomice către Uniunea Sovietică. Pentru cei care nu-şi mai amintesc de acest caz voi recapitula. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, SUA era singura ţară care poseda bomba atomică care şi-a dovedit „eficienţa” cu ocazia cumplitelor experienţe de la Nagasaki şi Hiroşima. Mulţi dintre savanţii care au lucrat la acest proiect în timpul războiului, acum, în timp de pace, privind lucrurile din alt punct de vedere şi-au pus anumite probleme de conştiinţă dar mai presus decât orice s-au întrebat probabil dacă adevăratul pericol nu îl reprezintă de fapt monopolul SUA asupra acestei arme de distrugere în masă. Adevărul este că cel mai mare pericol al societăţii umane, libere şi democrate, fie pe plan politic (partidul unic) fie pe plan economic îl reprezintă monopolul. Mai mulţi savanţi americani au acţionat aşa cum au crezut de cuviinţă pentru a preveni pericolul care se insinua în acest domeniu, începând cu celebra scrisoare a lui Einstein adresată Preşedintelui SUA şi terminând cu trădarea soţilor Rosenberg şi a altora care au transmis URSS informaţii vitale pentru realizarea bombei atomice sovietice. Aşa cum de altfel bănuiam, motivaţia savantului Rosenberg nu a fost una de natură materială. Întrebarea care se pune acum la atâta amar de vreme de la evenimentele amintite, este dacă Rosenberg poate fi considerat şi astăzi un trădător (a fost condamnat la moarte pe scaunul electric) sau un erou care a salvat lumea de la un posibil dezastru. Este evident faptul că dacă URSS nu ar fi avut arma atomică, altfel ar fi arătat lumea astăzi. SUA s-ar fi comportat cum se comportă astăzi, ca adevărat şi singur stăpân al lumii, cu câteva decenii mai devreme şi, implicit mult mai accentuat. Sau haideţi să judecăm lucrurile prin prisma conceptelor de astăzi atât de hiperbolizate de anumite structuri: drepturile fundamentale ale omului. Prin gestul lor, savanţii americani incriminaţi au spart monopolul de exploatare a acestei uriaşe forţe ale naturii, punând-o la dispoziţia întregii omeniri. Mai pot fi ei consideraţi criminali sau trădători, sau ar trebui reconsideraţi ca eroi ai drepturilor omului?
Totul trebuie judecat, după opinia mea, prin prisma interesului naţional. Atâta vreme cât vor exista state distincte, vor exista interese naţionale distincte. Aşa cum există interese personale sau de grup distincte, aşa există şi interese de stat distincte. Fiecare stat are obligaţia şi datoria faţă de proprii săi cetăţeni să ia toate măsurile necesare pentru a-şi proteja propriile interese. Iar aceste interese ar trebui să coincidă, cel puţin teoretic cu interesele colective ale naţiunii sau poporului respectiv. Cele mai importante interese ale colectivităţilor (ca şi cele individuale) au fost şi rămân în majoritate interesele economice.
Prin prisma acestui punct de vedere (recunosc, destul de personal şi fără prea mai pretenţii teoretice) cazul Rozenberg rămâne şi astăzi un caz de trădare. Valoarea muncii depuse de colectivităţile de cercetare americane a fost înstrăinată producând o imensă pagubă materială ţării. Nu mai discutăm de alte implicaţii prin care SUA a pierdut imens nu numai pe plan material din cauza gestului celor câţiva savanţi.
Acestea fiind zise, haideţi să analizăm cazul Pacepa prin prisma interesului naţional. În primul rînd aş dori să sublinez faptul că abordând lucrurile din acest punct de vedere cel mai mare trădător de ţară pentru acea perioadă ar putea fi considerat pe bună dreptate Ceauşescu. Deşi în prima parte a activităţii sale ar putea fi considerat un mare patriot, în timp confundând interesul naţional cu propriul său interes şi, mai ales în ultimii mai bine de zece ani sacrificând interele naţionale pentru a-şi satisface orgoliile sale, Ceauşescu a adus grave deservicii interesului naţional. El poate fi considerat ca cel mai mare trădător de ţară din ultimul secol (urmat la scurtă distanţă de Carol al II-lea). De altfel, se poate constata cu uşurinţă faptul că în cazul dictatorilor, de regulă după o scurtă dar nesemnificativă perioadă în care se impun în faţa poporului slujind interesul naţional, aceştia substituie interesul naţional cu propriul interes şi, ceea ce e mai grav, îşi impun propriile capricii sau fantasme bolnăvicioase în dauna interesului naţional aducând în final deservicii imense ţării sau poporului peste care a dat această calamnitate. Dar trădarea trădătorului nu înseamnă în mod automat şi eroism. Mă tem că Pacepa nu l-a trădat pe Ceauşescu (de care nu se simţea ataşat prin idealuri) ci mai degrabă ţara. Indiferent de cum îl privim pe Ceauşescu, gestul lui Pacepa are însă şi o componentă ce afectează interesul naţional, componentă independentă de evoluţia lui Ceauşescu. Nimeni nu mă poate convinge că serviciile româneşti de spionaj extern erau în exclusivitate aservite capriciilor maladive ale lui Ceauşescu. Sunt convins că o mare parte a agenţilor români aflaţi în misiune în străinătate şi pe vremea aceea se ocupau cu ce se ocupă şi astăzi majoritatea spionilor: aflarea unor secrete, în special de natură economică sau militară prin care să se realizeze un câştig pentru ţară. Chiar şi unele informaţii care la prima vedere ar părea nefolositoare, cum au fost informaţiile obţinute de reţeaua Caraman din cadrul Nato, au putut fi valorificate cum bine se ştie pe bani la „pretinii” noştrii sovietici. Or, prin defectarea sa, Pacepa a anihilat această reţea construită cu migală şi care a necesitat eforturi, inclusiv de natură materială care nu s-au mai putut valorifica. În plus, ceea ce poate fi chiar mai grav, însăşi sistemul de „protecţie” al propriilor valori interne a fost afectat prin desconspirarea modalităţilor şi persoanelor care aveau în sarcină această activitate. Rămân deci la ideea că Pacepa a lovit puternic nu numai în Ceauşescu, dar şi în interesul naţional meritându-şi eticheta de trădător de ţară.
În altă ordine de idei, să vedem în ce măsură trădarea lui Pacepa l-a afectat pe Ceauşescu. Mă tem că într-o măsură nesemnificativă, dacă nu cumva l-a ajutat să introducă un regim şi mai cumplit de teroare, sporindu-şi puterea personală. Sigur, pe plan extern, instrumentele de teroare personală puse la dispoziţia dictatorului au fost pentru moment paralizate, anihilate, dar în acelaşi timp au fost anulate şi instrumentele de colectare a informaţiilor vitale pentru ţară necesare pentru a putea evalua situaţiile internaţionale complexe şi reacţia cea mai potrivită a României. În schimb, paranoia lui Ceauşescu a sporit, cu acest pretext el şi-a mai asumat câteva puteri suplimentare, şi-a mai înlăturat câţiva colaboratori care nu erau suficient de obedienţi şi a transmis un semnal clar că nu va tolera nimic similar. Dacă luăm exemplul unor dictatori contemporani, similari lui Ceauşescu, precum Sadam Hussein, Kim Ir Sen sau Castro, vom putea constata că nici o trădare, cât ar fi fost ea de spectaculoasă nu le-au afectat, ci dimpotrivă, le-au întărit poziţia internă. Aduceţi-vă aminte de trădarea ginerilor lui Sadam, de trădările spectaculoase din anturajul lui Castro, de trădările din jurul lui Kim Ir Sen. Toate s-au dovedit fără efect pe plan intern, sporindu-le parcă dictatorilor puterea asupra celor rămaşi. Sigur, nivelul de trai al populaţiei a fost din ce în ce mai precar, în cazul Coreei de Nord ajungând la un stadiu greu de suportat omeneşte, dar paradoxal, fără un răspuns ferm împotriva dictatorului. Şi totuşi la un moment dat se întâmplă ceva – aşa cum s-a întâmplat în România – care schimbă cursul istoriei. Sunt absolut convins că adevăratul sau adevăraţii eroi ai evenimentelor din decembrie sunt încă necunoscuţi. Nu mă refer la tinerii care au fost ucişi, ci la acei oameni din jurul lui Ceauşescu, foarte probabil de la nivelul de vârf al Securităţii care au pus mai presus interesele ţării şi l-au lăsat de izbelişte pe Ceauşescu. Poate că întreaga operaţie a fost pregătită cu demonstraţiile de la Timişoara, poate acele demonstraţii au fost doar pretextul, cred totuşi că Ceauşescu nu putea cădea dacă cineva (sau un grup) din ţară, din interior nu se hotăra să-l sacrifice pe Ceauşescu. Evident că după bătălie mulţi viteji se arată! Acel cineva sau acei ce au avut o contribuţie decisivă la dispariţia lui Ceauşescu nu se vor arăta niciodată cât sunt în viaţă din multiple motive, de la cel mai banal şi anume acela că s-ar vedea cât a(u) câştigat pe urmele revoluţiei din decembrie până la cel mai puţin probabil şi anume că le-ar fi ruşine. Oricum, evenimentele din decembrie 89 se datorează şi au fost pregătite în mod decisiv din interior şi nu din exterior cum se acreditează mai nou ideea. Chiar dacă personajul sau personajele implicate s-ar putea să fi fost unele foarte detestate înainte de 89 ele au înfăptuit un adevărat act de patriotism riscându-şi în cel mai autentic mod viaţa, şi nu Pacepa care rămâne totuşi un trădător.

Ioan Albescu
15 martie 2004