PSIHOTESTE ONLINE

Unii afirmă că ceea ce caracterizează România actuală ar fi distrugerea. Că mai tot ceea ce a construit Ceauşescu, de fapt poporul român năpăstuit de fatasmele acestuia, s-a dărâmat metodic în ultimii 15 ani de la Revoluţie. Alţii susţin că elementul determinant al acestei ultime perioade de 15 ani de zile ar fi furtul. Că mai tot ce a apărut pe planul acumulărilor de capital ar fi fost realizat prin furt, fie prin mijloace brutale precum cele folosite la defuncta Bancorex unde s-a luat cu sacul şi nu s-a mai dat înapoi, fie prin mijloace mai rafinate, la marginea legii cum ar fi SAFI, FNI şi alte sifonări de bani în contul unor aşa zişi oameni de afaceri. Există inşi care sunt convinşi că marea problemă a României de azi constă în succesul imens al minciunii. Că toată democraţia noastră originală a fost şi este bazată pe minciună, oamenii noştrii politici fiind campioni ai demagogiei. Se poate afirma, după opinia celor care susţin acest lucru, că nicicând zicerea lui Taleyrand, ministrul de externe a lui Napoleon potrivit căreia cuvintele sunt făcute ca să ascundă gândurile nu a fost mai actuală ca acum la noi. Sunt păreri cum că România de azi ar putea fi caracterizată prin sărăcie. Că dacă am ignora centrul unor aşezări urbane sau cartierele mai dichisite ale protipendadei am descoperi lucruri care ar cutremura orice suflet omenesc. De altfel nu de puţine ori apar în media din străinătate aşa zise documentare din România spre exemplu despre copiii handicapaţi sau despre bătrâni în suferinţă care mai degrabă seamănă a filme horror sau antiutopii SF. Există impresia pentru unii că România zilelor noastre ar fi condusă din umbră de fosta Securitate, că întreg edificiul economic şi politic clădit în ultimii 15 ani ar purta amprenta fostei Securităţi. Întreaga construcţie logică a acestei idei se bazează pe faptul că la cinsprezece ani de la Revoluţie nu s-a intreprins nimic notabil pentru a se deconspira Securitatea ca Poliţie Politică şi că tot ce s-a realizat sub presiunea opiniei publice sau a factorilor externi constituie mai degrabă o perdea fumigenă care să ascundă adevărata faţă a realităţii. Există oameni …. Aş putea continua dacă nu la nesfârşit, măcar pe câteva pagini şirul ipotezelor mai mult sau mai puţin plauzibile care sunt acreditate de către mulţi dintre noi privind esenţa situaţiei României din aceste zile. Mă număr printre cei care, fără a nega adevărul afirmaţiilor/ipotezelor precendente cred cu tărie că în România s-a instaurat şi funcţionează cu o forţă jenentă ipocrizia. Şi nu vorbesc numai de clasa noastră politică, ci de o manifestare de masă, cu motivaţie foarte diversă.
Este destul de limpede pentru toată lumea că există serioase discrepanţe între realitate şi normele morale. Astfel, mulţi, inacceptabil de mulţi oameni care par a fi valoroşi din punct de vedere material sunt catastrofali din punct de vedere spiritual. Nu vreau să spun că sunt complet idioţi dar în afară de o extraordinară abilitate socială şi de o lipsă de scrupule fără egal nu poţi identifica nimic altceva. Mai mult, se generalizează un fenomen cel puţin ciudat, anume acela că în funcţii de conducere numite politic apar din ce în ce mai mulţi inşi lipsiţi de orice fel de valoare. Probabil că singurul criteriu care ar trebui să funcţioneze în acest domeniu – competenţa – este omis cu bună ştiinţă. Sigur, în ceea ce o priveşte pe doamna Vlas, pusă mai mare peste FNI de domnul Vântu, înţeleg foarte bine raţiunile. Nu era deloc bine să pui un profesionist în ale finanţelor acolo unde şi un începător ar fi identificat marea excrocherie. Dar ce raţiuni ar avea diversele formaţiuni politice să numească persoane care în cel mai bun caz ar străluci prin tembelism şi în cel mai rău caz ar produce efecte dezastruase pentru imaginea formaţiunii politice pe care o reprezintă? Probabil însă că regula după care un subaltern trebuie să fie un pic mai prost decât şeful său ierarhic fuincţionează şi îşi arată efectele. Dar nu asta e problema în discuţie ci efectul acestei situaţii. Românii, popor inteligent şi adaptabil, care au învăţat de-a lungul secolelor arta de a supravieţui, s-au adaptat rapid şi la această nouă situaţie prin ipocrizie. Atâta falsitate, atâtea lucruri întoarse pe dos nu cred că mai pot fi întâlnite în alte părţi sau epoci. Măruntul subaltern îşi gratulează şeful imbecil cu laude peste măsură, şi acesta, pentru că de aia e imbecil, le crede. Politicianul de toate mărimile jură că singura lui grijă e binele tărişoarei lui dar de cinsprezece ani putem observa cu ochiul liber că în spatele oricărei acţiuni concrete pe care o intreprinde stă binele său personal. Chiar şi această luptă anticorupţie, practic arma cu care Alianţa a câştigat alegerile este, şi m-aş bucura tare mult să greşesc, e un pretext pentru rezolvarea unor interese de grup sau personale ale celor proaspăt sosiţi la guvernare. Şi o să ma refer doar la vajnicul nostru preşedinte care nu mai oboseşte afirmând că luptă cu sistemul ticăloşit. Dacă am considera că domnul Băsescu e prost, am putea avea o explicaţie plauzibilă pentru ineficienţa acestei cruciade. Dar se poate afirma cu destulă siguranţă că nu e prost, dimpotrivă, cunoscându-l de ceva vreme din viaţa politică. Atunci care este explicaţia faptului că orice om, cu un nivel chiar modest al inteligenţei ar conlucra cu toate forţele care l-au sprijinit pentru a-şi atinge acest obiectiv, şi nu ar sacrifica cu atâta uşurinţă structuri capabile dacă nu să facă o curăţenie desăvârşită, măcar să impingă lucurile cât de cât inainte. Singura explicaţie plauzibilă este că domnului Băsescu nu-i prea pasă de acest obiectiv, singura lui grijă fiind să crească în sondaje. O asemenea obsesie, sinceră într-o primă perioadă o avea şi Ceauşescu. Ca şi Ceauşescu, domnul Băsescu şi-a dorit şi a şi reuşit să controleze structurile informative ale ţării, Securitatea pe vremuri, SRI-ul de azi. Veţi spune că e o mare deosebire între Securitate şi SRI! Dacă vă referiţi la Securitatea de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, aveţi dreptate, dacă însă veţi face o comparaţie cu Securitatea din ultima perioadă a lui Ceauşescu, aia care la şi debarcat de altfel, mă tem că greşiţi. Şi aici apare şi o explicaţie plauzibilă pentru evidenta lipsă de apetenţă a domnului Preşedinte la schimbarea şefilor celor două mari structuri informative ale ţării. Este bine cunoscut faptul că un şef torturat de ideea că poate fi schimbat oricând este mult mai zelos şi chiar lipsit de orice scrupule în a executa la timp orice ordin primit de la cel de care depinde soarta sa. Pe domnul Băsescu deci nu îl obsedează dorinţa unor servicii corecte ci mai degrabă obedienţa acestora. E un prim pas pe calea cultului personalităţii. Şi adaug repede, ca să evit orice critică, faptul că în istorie cultul personalităţii ia forme foarte diverse pe care nu le putem compara mai ales datorită tehnologiei difertelor epoci dar sfârşeste inevitabil în final cu statui. Cred că acum se creionează cu multă discreţie şi artă doar schiţe de portret.

P.S. Ipocrizia, din nefericire a se cultivă pe plan internaţional şi la nivel sistemic. Am participat la un curs intensiv de ceea ce s-ar putea numi arta comunicării. Printre alte proceduri interesante şi utile am învăţat că atunci când ţi se pune o întrebare la care ai nevoie de un oarecare timp de gândire pentru a răspunde cât mai bine, există câteva trucuri pe care poţi să le aplici, printre care şi afirmaţia „Este o bună întrebare!” Am întrebat însă ce te faci dacă întrebarea este tembelă! După părerea mea un astfel de comentariu te poate discredita. Ei bine mi s-a răspuns că nu are nici o importanţă, tu trebuie să răspunzi ca la carte. Şi uite aşa devenim mai ipocriţi prin cursuri cu mare răspândire internaţională.

Ioan Albescu
3.12.2005