PSIHOTESTE ONLINE

A aparut Almanahul Anticipaţia 2013, sub egida Editurii Nemira. La zece ani departare de apariţia primului Almanah Anticipaţia. Pentru că am fost la lansarea acestei ultime apariţii editoriale în care am spus câteva lucruri despre vechiul Almanah Anticipatţia, simt nevoia să-mi „descarc” aci tolba cu amintiri. Nu ştiu la ce va folosi, nu ştiu în ce măsură adevărul va fi distorsionat de punctul meu de vedere subiectiv şi de estomparea unor amănunte datorită festelor pe care ţi le poate face memoria, deci prevenindu-vă asupra acestui elementar principiu, iată faptele asa cum le-am trăit.
Am ajuns redactor-şef al revistei Ştiinţă şi tehnică împotriva voinţei mele. Eu optasem pentru o carieră didactică universitară, poate şi pentru că părinţii mei erau învăţatori şi profesori, ca asistent universitar la Facultatea de Automatică a Politehnicii bucureştene. Încă din facultate am activat în organizaţia de studenţi. Cred că sub imperiul a două lucruri. În primul rând pentru că mă consideram un mare timid, o personalitate mult prea interiorizată iar activitatea sociala contracara această tendinţă. Mi-aduc aminte că la paisprezece ani, când sora mea de doisprezece ani a ieşit pe scenă în faţa a sute de învăţători şi a recitat o poezie scrisă de tatăl meu dedicată învăţătoarei, am avut revelaţia că eu aş fi murit de emoţie pe scenă sau m-aş fi blocat. Atunci am conştientizat defectul care ar fi putut să mă urmărească toată viaţa şi am încercat să-l contracarez. Întâmplarea a făcut ca în anul I să fim duşi la muncile agricole şi să ne trezim 25 de colegi la o fermă din Bărăgan fără asistentul îndrumător la discreţia unui director pus să ne exploateze fără scrupule. Câţiva dintre colegii mei au părăsit cu mari probleme digestive „cantonamentul” iar noi ne-am organizat ca să supravieţuim. Atunci m-am apucat de fumat, pentru că un coleg mi-a spus că dacă fumez, n-o să-mi fie aşa de foame. Cert este ca la o inspecţie a unui activist de la CC al PCR colegii m-au desemnat pe mine să-i reprezint şi, probabil datorită combativităţii mele, din acel moment lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată pentru mine. În anul următor colegii m-au ales şef de an pe linie de asociaţie, apoi preşedinte pe facultate, reprezentant al studenţilor în Senat, vicepreşedinte pe Politehnica etc. N-aş vrea sa fiu înţeles greşit, de la un moment dat nu opţiunea colegilor a fost determinantă, ci mai degrabă rezultatele profesionale care au influenşat opţiunea organelor de partid. Din anul III am avut, pe baza acestor rezultate bursa Gheorghe Gheorghiu Dej, cea mai importantă bursa de merit a vremii )ulterior, în primii ani de asistent nu aveam atâţia bani ca în ultimii ani de studenţie datorită acestei burse). Situaţia nu m-a deranjat, dimpotrivă, am considerat o oportunitate de a-mi corecta tendinţa de interiorizare. Al doilea element a fost nevoia de implicare în comunitate. Am considerat întotdeauna că trebuie să fac ceva pentru semenii mei. Că dacă nu o fac eu o s-o facî altţii mai proşti decât mine şi deci mai prost. Nu era o acţiune eminamente dezinteresată, ci, mă gândeam, dacă lucrurile merg bine o să-mi meargă bine şi mie, dacă merg prost o să-mi meargă şi mie prost. Deviza era dacă nu eu, atunci cine! Nu era o lipsă de modestie, îmi închipuiam că dacă profesori universitari foarte exigenţi m-au onorat cu note foarte bune încă din anul I asta spune ceva obiectiv. (Când eram un nimeni la facultate, în primii ani, am avut cele mai mari medii, în anul V când toţi profesorii mă cunoşteau şi mă respectau am avut cea mai mică medie. Asta spune ceva despre obiectivitatea profesorilor de atunci. Pentru asta le port un respect infinit!) De ce nu m-aş fi valorificat şi pe alte planuri, mai ales că vedeam cum studenţi valoroşi se fereau de corvoada asta iar lichele recunoscute încercau să o acapareze. Aşa că m-am lăsat dus de val. În plus cred ca şi exemplu tatălui meu, foarte implicat în susţinerea comunităţii săteşti din care provenea -satul Boiţa – a constituit probabil un exemplu care mi-a determinat comportamentul şi personalitatea. Din aproape în aproape şi datorită unor conjuncturi favorabile am ajuns secretar al Comitetul Executiv al Consiliului UASCR. Asta era un fel de secretar al CC al UTC-ului studenţesc. Atâta vreme însă cât eu îmi puteam ţine norma de asistent universitar totul era în regulă. După ce mi-am încheiat mandatul de secretar, mi s-a propus sa fiu „valorificat” la Ştiinţă şi tehnică. În acel moment am simţit că nu mai sunt stăpân pe propria mea soartă, că sunt parte a unui angrenaj care nu-mi permite opţiuni personale. Postul de redactor şef la revistă presupunea să mă rup de Politehnică. Aşa că l-am refuzat. A urmat o „discuţie” dură, un fel de negociere ciudată pentru mine. Mi s-a pus în vedere că refuzul ar putea avea drept consecinţe pierderea carnetului de partid, ceea ce implica şi pierderea postului de asistent (sau cel puţin faptul că aş fi ajuns la adânci bătrâneţe tot ca asistent, căci nu puteai promova decât dacă luai doctoratul iar doctoratul nu-l puteai lua decât dacă aveai carnet de partid) mi s-a dezvăluit nivelul de salariu,care pentru mine era ameţitor de mare, în sfârşit, la solicitarea mea de a mi se permite să predau la Politehnică, s-a ajuns la un aranjament la Ministerul Învăţământului ca să pot preda în continuare pe postul de asistent. Ca bonus mi s-a repartizat un apartament mai mare pentru familia mea. Trebuie saă recunosc cinstit că în aceste condiţii m-am lăsat cumpărat şi am cedat! (de fapt pe vremea aceea mi s-a părut un act de echitate, o recunoaştere a valorii mele, în juvenila mea aroganţă). Culmea a fost că mai târziu, în sinea mea am ajuns să-i mulţumesc tovarăşului (nu luaţi termenii ca nişte ironii la adresa persoanelor respective, ci încercaţi să realizaţi faptul că îi consider tovarăşi de umilinţe şi privaţiuni spirituale din acea contemporaneitate) Ion Traian Ştefănescu prim secretar al CC al UTC că mi-a forţat mâna şi m-a plasat într-un loc privilegiat în care am ajuns să cunosc oameni mult mai valoroşi decăt mine, de o mare statură intelectuală, savanţii din acea vreme, oameni care ca şi acum şi atunci se bucurau mai mult pentru satisfacţiile spirituale ale muncii lor decât pentru foloasele materiale cu care nu prea îi onorau societatea.
Deci în aceste condiţii am ajuns la revista Ştiinţă şi tehnică, pe postul de redactor-şef adjunct, pentru că mi s-a oferit o perioadă de graţie pentru a mă familiariza cu noua profesiune. Redactorul şef, tovarăsul Ion Chiţu era o persoană în vârstă, de origine muncitor, plasat prin anii 50′ în acest post după ce absolvise facultatea Jdanov, un fel de facultate politică de partid. Era însă un om de bun simţ, n-avea răutatea aceea specifică oamenilor primitivi promovaţi în „obsedantul deceniu” pentru controlul instituţiilor de către partid. Nu mi-a creat probleme şi m-a lasat să învăţ abecedarul muncii de gazetar. După un an a fost transferat într-un post bun la o gazetă din Bucureşti iar eu am devenit redactor-şef, cel mai tânăr redactor-şef al unei publicaţii centrale la acea vreme. Aveam în stăpanire absolută două reviste Ştiinţă şi tehnică şi Tehnium.
Am găsit o situaţie editorială şi economică dacă nu dezastruasă, măcar precară. Pe plan editorial, datorită spaimei de a nu greşi pe fondul vulnerabilităţii vârstei redactorului-şef, vârstă incompatibilă cu o revistă pentru tineret, conţinutul revistei era şters, tern, fără să se abordeze domenii ştiinţifice spectaculoase. Din istoricul revistei am înteles însă că au existat astfel de cazuri de pedepsire pentru prea mult curaj. Astfel întreaga conducere a revistei fusese destituită prin anii 55 datorita faptului ca nu au incriminat genetica sau cibernetica, socotite în acea vreme ştiinţe imperialiste. Pe plan financiar revista Ştiinţă şi tehnică mergea în pierdere iar Tehnium în câştig, astfel că pe total era cam pe zero.
Cum preţul revistei şi tirajul nu puteau fi schimbate, pe lângă intervenţiile necesare pentru înviorarea conţinutului trebuiau, după opinia mea, găsite noi formule editoriale în spaţiul tematic specific astfel încât să se obţină şi un beneficiu financiar. Căci nu puteam ridica salariile, nu puteam să finanţez iniţiative interesante cu un asmenea buget precar. O primă piaţă interesantă a constituit-o literatura SF. Revista avea în palmares Colecţia de povestiri ştinţifico-fantastice, o formulă preluată de la sovietici, dipărută în 1956 pe motiv de lipsa de eficienţă financiară. Eu am avut mai degrabă bănuiala că ea a dispărut în cadrul eliminării modelelor importate de la sovietici în campania de desprindere de marele prieten de la răsărit. Cu acest prilej reamintesc faptul ca Ceauşescu nu ar fi putut să fie atât de independent faţă de Moscova dacă Gheorghe Gheorghiu Dej nu înţelegea pericolul marii prietenii pentru interesele ţării noastre şi nu ar fi început încă din 1956 (după ce a învăţat lecţia „rezolvării” revoluţiei maghiare de către sovietici) desprinderea de structurile sovietice. (lucru ăsta l-a costat viaţa, după bănuiala mea). Cert este că această Colecţie a lăsat în urmă o o anumita cultură specifică, un fandom care în timp s-a structurat evoluând foarte spectaculos. Cred că adevăraţii părinţi ai Almanahului Anticipaţia au fost în primul rând fandomul (mama) şi apoi Vladimir Colin. După dispariţia Colecţiei de literatură SF în întreaga ţară au apărut şi s-au structurat ca entităţi cu o activitate foarte serioasă o serie de cluburi sau cenacluri în care se discutau lucrări proprii sau traduceri SF şi se editau reviste de mic tiraj cu cele mai bune producţii. Era un entuziasm şi o efervescenţă care mi-o explic acum prin lipsa de alternativă a vieţii culturale şi obsesia cultivată de regim a unui unic scenariu de evoluţie socială. Poate greşesc, dar din perspectiva de acum, mi se pare mişcarea cenaclistă de atunci un fel de societate civilă care acum lipseşte. Cum vă spuneam că am avut în permanenţă un mare respect pentru valoare şi afirmarea acesteia, m-am simţit dator să o sprijin fără nici reţinere. Încet încet, în cadrul acestor structuri s-au concentrat tineri cu un înalt potenîial de creativitate literară, cu reale talente şi cu o imaginaţie debordantă şi care aveau o productie literară demnă de a fi luată în seamă. Al doilea părinte al Almanahului a fost, după opinia mea Vladimir Colin. Poate puţină lume mai cuoaşte povestirile şi basmele lui Vladimir Colin. Ceea ce m-a impresionat însă la acea vreme a fost devotamentul unui om de mare valoare intelectuala de a-şi sacrifica timpul în care ar fi putut să-l valorifice în folos personal pentru a orienta creaţia fandomului pe criterii de calitate. Vladimir Colin era implicat în fiecare an într-un concurs de premiere ale celor mai valoroase lucrări scrise de tinerii autori constituind astfel repere pentru evoluţia viitoare a creaţiei. Făcea aceasta muncă cu o abnegaţie şi cu un mare profesionalis, greu de înţeles pentru un om pragmatic. Contribuţia sa a fost hotărâtoare în ceea ce priveşte canalizarea elanului creator al acestei structuri de tineret pe coordonate de profesionalism. Omul Vladimir Colin, pentru mine a fost un mare mister la acea vreme. Din punct de vedere politic era considerat un disident. Era un vechi comunist, din câte mi-a relatat a intrat în PMR prin anii 45 dar şi-a dat demisia la un moment dat! Deci era un paria! Fac o paranteză! Tot de un paria al regimului aveam parte pe linia muncii de partid. Ca membru al Comitetului de partid pe presă, căci nu puteam scăpa de acest privilegiu datorită vârstei, răspundeam de Editura Tehnică. Aici era director tovarăşul (din nou simt nevoia de a vă reaminti că mă consider privilegiat de termenul de tovarăş, în acest caz) Ion Iliescu. Trebuia să mă duc în fiecare lună la şedinţele lor de partid. Până se strângeau la nivel statutar, că nu-i prea entuziasmau să participe, adică între o jumătate de oră şi o oră, trebuia să stau în biroul tovarăşului director şi să fac conversaţie. Ştiam că Ion Iliescu este urmărit de Securitate şi că în birou existau microfoane. De regulă, conversaţiile erau de fapt un şir de solilocvii ale tovarăţului Iliescu. Nu puteam să-l contrazic, pentru că avea perfectă dreptate. Mă bucuram că aveam privilegiu să pot asista la asemenea expuneri care de fapt mă încântau intelectual, erau de fapt nişte spectacole superbe pe care le savuram cu regretul că sunt singurul spectator, dar în acelaşi timp mi-era frică pentru că multe din cele afirmate erau în contradicţie flagrantă cu tezele oficiale, aşa că nu scoteam nici un sunet dar dădeam afirmativ din cap, cu speranţa că nu sunt camere de luat imagini. Exact aceaşi sitauaţie era cu Vladimir Colin. Un om de excepţie, pe care îl admiram mult şi de care nu mă puteam apropia prea mult pentru că era periculos. Tot timpul îmi spuneam că am o datorie faţă de tineri pe care nu o puteam risca! Totuşi, am avut câteva discuţii interesante cu Vladimir Colin. La un moment dat, l-am întrebat fără menajamente de ce a intrat în partid! Mi-a răspuns sincer: „pentru că credeam în ceea ce ei promiteau! După un timp am înţeles că m-am înşelat!” Atunci n-am înţeles prea bine, acum de când suntem în plină „democraţie” am înţeles pe deplin. Prea târziu? Dar să revenim! Vladimir Colin a fost pentru mine, asemenea tatălui, meu un om care s-a dedicat unei idei, care nu a urmărit foloase materiale sau spirituale şi şi-a canalizat efortul către comunitate. Faţă de acest tip de oameni eu am un respect enorm. Mai ales acum, când dăruirea faţă de semeni, când actele de generozitate fără folos material sunt socotite tâmpenii. De fapt, după opinia mea sunt sublime. Cu menţiunea să fie anonime sau măcar nu ostentative. Vladimir Colin a răspuns întru totul acestor comandamente. Pentru care îl admir sicer şi acum!!!