PSIHOTESTE ONLINE

      Începutul de an prilejuiește în mod tradițional felurite bilanțuri, retrospective sau reflecții de viitor. Mai de mult erau trecute în revistă spre aducere aminte cele mai reușite momente artistice ale anului depășit, cele mai tari faze de fotbal sau glumele cele mai spumoase din cadrul emisiunilor TV (și deși erau doar două posturi erau slavă Domnului destule!) Astăzi parcă s-au înmulțit retrospectivele privind marii dispăruți ai anului trecut, cele mai grave accidente ale deceniului, cele mai tembele gesturi ale semenilor noștrii. Statistic vorbind în ultima vreme prevalează un fel de gândire socială negativă de care a-și putea fi acuzat și eu într-o oarecare măsură prin articolul de față. În măsura în care identificarea unui fenomen negativ poate conduce la accentuarea sa. Probabil ne-am înscris într-un cerc vicios, declanșat de foamea televiziunilor după rating și de o anumită sensibilitate naturală a opiniei publice față de tot ce ne pune viața în pericol. Se exploatează instinctele animalice la om: spaima, agresivitatea dar și cele mai joase sentimente umane:  invidia, pizma, admirația față de nonvaloare, față de forța brută, disprețul față de inteligență, față de sensibilitate și față de talent.

     Mai de mult, la puțină vreme după 89 am fost șocat de succesul unui anumit fenomen publicistic mai ciudat. Apăruseră reviste de tip Povestea mea/Întâmplări adevărate, pline de tragedii inventate vândute ca întâmplări reale. Știu asta din cauză că autori de SF talentați de care aveam nevoie  își consumau energia și timpul inventând la comandă și pe bani grei cele mai abominabile întâmplări. Scenariul era cam același ca un fel de șablon: ea, tânără plină de speranță cobora dintr-un sat de munte/orășel de provincie într-un mare oraș, se îndrăgostea de un băiat arătos și plin de bani care: fie o înșela și o bătea de o rupea, fie o insemina cu o boală venerică și o abandona, fie o lăsa însărcinată și dispărea…. Poveștile erau penibil de exacerbate fără nici o grijă pentru credibilitate (deși acțiunea se petrecea în România reproducerile fotografice erau clar decupate din reviste străine, cu toate reclamele sau firmele în alte limbi) încât nu puteam să-mi închipui că puteau fi crezute. Și totuși revistele se vindeau masiv! În stradă, cu ajutorul unor vânzători de tarabă inteligenți și cu experiență, care îți puteau spune înainte de a comanda ce vrea clientul, am aflat portretul robot al consumatoarelor acestui tip de maculatură: femeie necăjită, săracă, cu un coeficient de inteligență sub medie. De ce femeie și nu bărbat? Că slavă Domnului, sunt în România și mulți bărbați necăjiți și cu un coeficient de inteligență cu mult sub medie. Probabil datorită unui instinct al responsabilității foarte diferit. Datorită rolului lor în nașterea și creșterea copiilor, femeile au un simț al responsabilității natural mult mai dezvoltat (astăzi aș putea spune chiar hiperdezvoltat, luându-mă după generația fiicei mele care și-ar crește copii într-un mediu ultrasteril, ocrotindu-l și de posibile pericole imaginare..) decât bărbații, percepând actuala stare de incertitudine socială și politică cu mult mai acut. În contrast, bărbații, și cu atât mai grav actualii noștrii politicieni, par niște iresponsabili care se joacă cu focul în preajma unui butoi cu pulbere. Deci starea de tensiune este mult sporită la femei, și pe cale de consecință și necesitatea atenuării ei prin orice mijloace este mai acută.

      A fost momentul în care am realizat că în mediu cultural/spiritual există droguri specifice. Adaug faptul că potrivit înțelegerii mele drogul este un stimul (material sau spiritual) care îți produce o stare de bine, euforică, fără nici o explicație riguroasă, esențial (după opinia mea) e că se produce o dependență față de stimul. Or, femeile acelea veneau săptămânal să-și ia porția de reviste/drog. Care era însă mecanismul spiritual care declanșa în acest caz starea de bine? Relativitatea! E ca în bancul acela cu evreul care s-a dus la rabin să se plângă că nu mai putea trăi într-o cămăruță cu nevasta, socrii și patru copii. De fiecare dată când venea să se plângă, rabinul îl îndemna să mai bage în cămăruță, ba o capră, ba găinile, ba porcul. etc. După care a urmat scoaterea animalelor, una câte una. La sfârșit, când situația practic era cea inițială, evreului i-a părut mult mai acceptabilă!!! Așa și cu femeile acelea, când existența lor li se părea insuportabilă citeau o povestioară și apoi  reflecții de genul – deși se îmbată și mă lasă fără un ban, pe mine nu mă bate aproape de loc; uite m-a părăsit, dar m-a lăsat sănătoasă, sau mi-a făcut un copil, dar totuși îmi mai trimite din când în când cîte un ban – le mai luminau viața. Mai există o posibilă explicație. Femeile având, după cum spuneam, o sensibilitate mai acută la primejdie – materială sau spirituală – acumulează o cantitate mult sporită de catecolamine datorită emoțiilor, în special cele negative de care nu duc lipsă și resimt nevoia imperioasă de a le elimina. Or, citind o povestire despre o făptură mult mai încercată în nenorociri decât ea, se pot  porni pe un plâns de neoprit, eliminînd acești compuși aromatici de tip andrenalină, resimțind astfel o ușurare binefăcătoare.

    Același tip de mecanism de ușurare există în cazul prezentării unor teribile accidente de pe șoselele patriei, cu atât mai convingătoare cu cât victimele nu au nici o vină! „Vezi, puteam să fiu eu în locul lor, tocmai am venit cu mașina de la… și am avut noroc, nu mi s-a întâmplat nimic!” De regulă, aceste „explicații” încurajatoare, de îmbărbătare nu se exprimă explicit, dar în subconștient mecanismul există și produce dependență. În definitiv, dacă în ultima vreme nu ai avut nici un succes notabil, măcar să te bucuri că ai scăpat cu bine de toate nenorocirile potențiale care se puteau abate asupra ta! Culmea e că și au am trecut printr-un asemenea proces. Am fost surprins când după o emisiune la televizor despre un personaj lipsit de mâini si de picioare, dar care spre marele lui merit lupta cu viața și reușise să supraviețuiască decent, am simțit un sentiment de forța și îmbărbătare, de încredere deplină în propriile mele forțe de care nu mai mă bucurasem de multă vreme, fără să realizez inițial de ce. Ulterior am înțeles că fără să realizez rațional, dar probabil în subconștient am căpătat încrede în mine relativ la cazul individului handicapat prezentat: dacă el, fără picioare, fără mâini a reușit, pe mine ce mă împiedică?!! Mai mult chiar, ar trebui să-mi fie rușine că având atâtea disponibilități, picioare întregi, mâini agile și o oarecare inteligență și talent sunt în stare să-mi deplâng soarta!!!! Sunt momente în viață când totul depinde doar de încrederea ta în tine, și orice metodă de a o spori este binevenită!

    O altă fațetă negativă a expresiei umane exploatată perfid de mass media este invidia, pizma asociată cu admirația pentru nonvaloarea ajunsă la bunăstare ostentativă. Mass media a dezvăluit de curând un fenomen deosebit de tragic, în opinia mea. Un guvern, nu contează care, a luat ințiativa (probabil pe bani europeni, că altfel nu-mi explic) de a trimite la studii de management social  în străinătate o trupă de tineri. Partea proastă e că după absolvire când au venit în țară nu și-au găsit loc de muncă!  Care credeți că a fost reacția opiniei publice? Tăcere! Deși sunt convins că în mintea multora s-a declanșat mecanismul de respingere bazat pe invidie prostească. Mi-am aduc aminte de bancul cu cei doi milițieni lângă care s-a oprit o limuzină cu număr străin din care șoferul a întrebat în cinci limbi de circulație internațională despre o anume adresă. S-a lăsat însă păgubaș când a fost pus în situația de a nu i se răspunde decât prin ridicare de umeri. După ce a plecat, unul dintre milițieni spune cu oarecare surprindere: ai văzut câte limbi cunoștea tipul? La care celălalt îi răspunde cu superioritate: Și la ce i-a folosit?!!!  Datorită unor împrejurări speciale, deși eram absolvent de învățământ superior, am făcut armata la trupă, adică alături de tineri cu patru clase  sau cu liceu. După ce la ora cinci plecau ofițerii, practic trupa intra pe mâna gradaților, caporali și sergenți de ciclu doi care se desfășurau în toată plenitudinea caracterului lor.  De regulă, gradații erau cu patru clase și aveau o plăcere nebună să-și bată joc de absolvenții de liceu. Era pe vremea când numai dacă erai prost grămadă sau îngrozitor de leneș nu puteai să faci liceul.  Atunci am înțeles că prostia necultivată este potențial agresivă la adresa rezultatelor intelectuale superioare. Mai târziu am înțeles că aceasta a fost principala resursă a impunerii cu forța a socialismului și comunismului în țările Europei de Est și Asiei. Cruzimea cu care a fost tratată intelecualitatea în acest proces politic, cruzime care a atins apogeul în cadrul regimului lui Pol Pot rezidă în această aplecare naturală a pizmei, a invidiei prostului necultivat la adresa performanțelor intelectuale. În România acestor ani, televiziunile aservite unor îmbogățiți peste noapte, a unor politicieni veroși, fără scrupule, asmut opinia publică spre cazuri de medici șpăgari, de profesori de liceu care cer mită, de avocăței care fac trafic de influență ca să abată atenția de la marile și criminalele cazuri de corupție la nivel național, consumând apetitul populației pe cazuri fără semnificație majoră.  Dar ceea ce mi s-a părut de-a dreptul odios a fost energia neostoită cu care însuși Președintele României, dl Băsescu, a hrănit această foame a prostimii de a condamna  întregi categorii intelectuale respectabile  în numele unor cazuri singulare regretabile. Tot atât de nocivă este aplecarea televiziunilor spre cultivarea admirației la adresa unor nonvalori. Mecanismul succesului la prostime a acestor situații ține de speranța cultivată în sufletul fiecăruia că indiferent dacă ești sau nu inteligent, indiferent dacă ai sau nu talent poți ajunge sus!  Totul e să ai șanse și să nu te impiedici de principii morale! Este cea mai eficientă metodă de distrugere a sistemului de valori și de prăbușire a eficienței societății umane!

Trebuie să recunoaștem că  în România, după opinia mea, lucrurile au involuat, oamenii o duc din ce în ce mai rău (cu puține excepții care-și permit să cumpere suprafețe masive de terne arabil, spre exemplu) de restul lumii  o să ne ocupăm într/un episod viitor.

02.01.2013